Anul ăsta am vrut să îmi sărbătoresc ziua adunând laolaltă cărțile cu suflet care mi-au ținut companie de-a lungul vieții. Am parcurs lecturile astea, alături de altele, mai mult sau mai puțin reușite, într-o perioadă de 15 ani de când am început să iau în serios ”meseria” de cititor. În lista de față se regăsesc doar acele titluri care m-au atins într-un fel mai aparte. M-aș bucura să aud părerea voastră despre cărțile astea și m-aș bucura dacă cei care nu le-au citit până acum le-ar acorda o șansă.

Prietena mea genială – Elena Ferrante

Prietena genială e cea mai cu suflet recomandare primită vreodată de la cineva. Am citit cartea asta pe nerăsuflate, am citit-o printre amintiri și visări, căci ăsta e efectul Ferrante. Nimic pompos, nimic afectat, nimic din cale afară de stilizat. O simplă poveste despre două fete, două prietene care, ca oricine altcineva, au avut o copilărie și o adolescență, au avut o viață, au avut suișuri și coborâșuri, s-au inspirat și s-au invidiat deopotrivă, s-au ținut de mână și s-au pierdut una de alta, în funcție de circumstanțe. Pe măsură ce dădeam pagina n-am mai știut dacă povestea e despre Lila și Lenu sau despre mine și prietena aia  care mi-a marcat existența. Așa că de-ar fi să descriu cartea asta într-un cuvânt atunci aș alege magie.

Cianură pentru un surâs – Rodica Ojog Brașoveanu

M-am ferit multă vreme de cărțile Rodicăi Ojog Brașoveanu până prin februarie anul ăsta când mi-a venit un chef nebun să citesc ceva polițist și vechi. Mi-am început aventura alături de autoare cu Cianură pentru un surâs, iar mai apoi am continuat-o cu Bună seara, Melania și Spionaj la mănăstire. În prezent intenționez să pun mâna și pe restul cărților din seria Melania Lupu, 4 la număr, cu atât mai mult cu cât la Editura Nemira au apărut niște ediții noi absolut delicioase, ”coperțește” vorbind. În ce privește conținutul, cărțile Rodicăi Ojog Brașoveanu sunt întotdeauna închegate și pline de umor, cu personaje care mai de care mai închipuite și cu povești pe care n-ai mai vrea să le părăsești, iar Cianură pentru un surâs este de departe preferata mea.   

Eleganța ariciului – Muriel Barbery

Cartea lui Muriel Barbery s-a aflat pe wishlist-ul meu cu mult înainte să-i aflu povestea. Titlul și coperta mi s-au părut motive mai mult decât suficiente ca să o iau în serios. E drept că am achiziționat-o abia după ce recenziile au izbucnit acordându-i note maxime. Culmea, când a ajuns în sfârșit la mine am tot amânat lectura ei pentru luni bune. Am răsfoit-o și am tot rasfoit-o, cum mai fac eu de regulă cu anumite cărți pe care îmi doresc mult de tot să le citesc, dar nu îndrăznesc din teamă că m-ar putea dezamăgi. Din fericire așa ceva nu s-a întâmplat cu Eleganța ariciului. A fost o carte savuroasă, atipică, smart, și am dat-o gata rapid.

Numele trandafirului – Umberto Eco

Au trecut ani buni de când am citit Numele trandafirului, dar țin minte că era vară când am parcurs lectura asta și că am parcurs-o nemaipomenit de repede pentru dimensiunile ei și pentru complexitatea ideilor, asta, desigur, și unde nu am putut să o las din mână și mi-am cam pus pe pauză orice fel de activitate. M-a fascinat, așa cum mă fascinează scrierile lui Eco, și investigația m-a ținut cu sufletul la gură. Singurul lucru pe care îl regret este că nici până astăzi nu am ajuns să văd filmul cu Sean Connery, dar sper să remediez problema cât mai curând.

Crima din Orient Express – Agatha Christie

Crima din Orient Express este o altă lectură recentă care m-a cucerit și m-a făcut să macin o mulțime de gânduri și ipoteze. Am citit-o relativ repede pe de-o parte pentru că e scurtă, pe de alta pentru că s-a ținut de mine ca scaiul. Mi-a plăcut mult pentru că a reușit să mă facă să simt că o iau razna. Am trecut de la a avea doi suspecți până la a suspecta pe toată lumea și am ajuns până în punctul în care mi-am repetat de câteva ori ”nu, e imposibil”. Îmi place Agatha Christie pentru că finalul cărților ei te lasă întotdeauna mască și pentru că orice lucru cât de mic, care de multe ori poate scăpa cititorului, reprezintă un detaliu extrem de important în construcția poveștii.

Casa de la Riverton – Kate Morton

Casa de la Riverton m-a cucerit prin caracterul monden și prin nebunii ani ’20. Am avut senzația că sunt oglinda în care Hannah și Emmeline își potriveau ținutele și își aranjau părul. M-am trezit de o grămadă de ori bătând ritmul muzicii cu piciorul și am savurat poveștile ascunse în povești. Totodată jazz-ul, apăsarea accelerației, adunările boeme, mi-au dat un chef nebun să fac o călătorie prin timp, ceea ce mi-a întărit convingerea că dacă sunt un suflet bătrân, mă trag de undeva de prin perioada aia.

Cioplitorul în piatră – Camilla Lackberg

Cioplitorul a reușit să mă prindă prin povestea frumos țesută și prin felul în care autoarea și-a lăsat personajele să-și spună oful, să-și prezinte motivele, scuzele, lăsându-l astfel pe cititor să intre în mințile lor compromise, uneori chiar ruinate complet. Citind am văzut tendința omului de a da mereu vina pe ceilalți, de a se sustrage de la responsabilități, de a arăta mereu cu degetul spre alții, ia treaba asta mi s-a părut extrem de fascinantă.

Plânsul lui Nietzsche – Irvin D. Yalom

Când am pus mâna pe cartea asta văzusem deja de câțiva ani filmul. Știam, deci, mersul lucrurilor – scenariu, personaje, etc –  dar asta nu m-a împiedicat să mă las absorbită de povestea lui Yalom. În primul rând pentru că filmul nu redă atât de bine, nici disperarea lui Breuer, nici toxicitatea lui Nietzsche, iar în al doilea pentru că mult din conversațiile celor doi bărbați se pierd în filmul care se derulează pe repede înainte. Cartea în schimb are forță, știe să te atragă în interiorul poveștii, să te facă să disperi împreună cu personajele. Ipocrizia lui Nietzsche m-a revoltat, obsesia lui Breuer mi-a trezit compasiunea, aparițiile lui Lou Salome, în care zace esența feminismului, m-au cucerit, iar pasajele în care Freud și-a făcut simțită prezența m-au bântuit într-atât încât două nopți la rând părintele psihanalizei mi-a apărut în vis. Împletirea asta de ficțiune și realitate, pe care și-a pus semnătura Yalom, m-a fascinat și a reușit să-și facă loc printre lecturile pe care nu le voi uita niciodată.

Cel care mă așteaptă – Parinoush Saniee

Cel care mă așteaptă este un roman puternic și de actualitate, un roman cu o scriitură simplă și totodată încărcată de emoții care spune povestea femeii în general, nu doar pe cea a femeilor din Iran, crescute în familii musulmane. Totodată, romanul lui Parinoush Saniee vorbește despre politică, despre lupta pentru putere, despre conflicte armate și despre pierderi. Cu sinceritate vă spun că am iubit lectura asta cum nu mi-am imaginat vreodată că o voi face, am iubit-o și am savurat-o cu toată ființa mea. A fost absolut minunată, plină de emoții și de lecții. Mi s-a părut mai degrabă motivantă decât tristă, mai degrabă mi-a insuflat curaj, sentimentul că orice este posibil, decât disperarea pe care mi-o promiseseră alți cititori.

Elixirul dragostei – Eric-Emmanuel Schmitt

Mai mult decât o carte, Elixirul dragostei e o stare. Sinceră să fiu, am pus mâna pe ea fiind sceptică pentru că o bună prietenă care citise cartea înaintea mea îmi spusese că e o mare pierdere de vreme. Pentru mine, însă, s-a dovedit a fi un deliciu. Am gustat-o într-o vineri noapte, cu Wagner în surdină, și am zâmbit mult în timpul schimbului de email-uri. Un citat cules și răstignit în agendă care mi-a plăcut mult ar fi: „Numim cu ușurință dragoste patologii severe precum această obsesie de a anexa doar pentru sine trupul și gândurile celuilalt, aneantizându-i libertatea.” Mi-a fost prietenă cumva viziunea protagonistului despre iubire.

Colecționarul – John Fowles

Niciodată n-am simțit atâta furie și neputință în timpul unei lecturi cum am simțit în timp ce parcurgeam romanul de debut al lui John Fowles. Toate emoțiile mele se adunaseră între copertele cărții, nimic din afară nu mă mai interesa, tot ce voiam să știu era dacă Miranda va reuși, în cele din urmă, să se elibereze din captivitate. În mintea mea fierbeau cele mai cumplite forme de tortură. Mi-ar fi plăcut să intru acolo, în poveste, ca să-l pedepsesc pe Caliban (Fred) – cea mai grețoasă și abjectă creatură din câte existaseră vreodată – așa cum s-ar fi cuvenit. Am admirat-o pe Miranda pentru tăria ei, am suferit alături de ea pentru destinul ei nedrept, am iubit-o pentru sensibilitatea ei, pentru tot simțul frumosului concentrat în ea și l-am urât pe călăul ei, l-am urât cum rar mi s-a întâmplat să urăsc un personaj. Doamne, câte emoții!

Moartea lentă a Lucianei B. – Guillermo Martinez

Pe Luciana o asociez și astăzi tot cu aroma de ciocolată amăruie și portocal (ținusem cartea lângă cutia de bomboane cu cointreau la vremea când am citit-o) și cumva tot așa mi s-a părut și conținutul ei, ușor dulce-amărui. Nu-i de mirare, așadar, că una ca mine care fuge de sirop, s-a lipit în asemenea hal de-o carte cu accente sumbre și mult suspans. Referințele literare și puterea pe care autorul a atribuit-o cuvintelor scrise au făcut, desigur, lucrurile și mai interesante, iar jocul hazardului mi-a stârnit o mulțime de emoții.

Pânză de păianjen – Cella Serghi

Cred că reprezentative pentru Pânză de păianjen sunt marea și magicul care mi-au apropiat-o de suflet definitiv. S-o citești te face să vrei să trăiești o dragoste, s-o trăiești, nu s-o simți, s-o trăiești repede, din toți rărunchii și din toate celulele, ca la urmă s-o despici în zeci de fire și-abia atunci s-o simți în timp ce-o analizezi, s-o simți cu toate emoțiile în timp ce-o treci prin toate gândurile. Cartea Cellei ascunde în ea valurile și nisipul mării. M-a făcut să uit de anotimp, de ceas, de oră. Am uitat tot, căci lectura asta m-a absorbit cu totul. Mi s-a părut că mă plimb pe străzile Bucureștiului interbelic, că mă prăjesc sub soarele Mangaliei, că mă îndrăgostesc pentru prima dată în cartierul tătăresc din Balcic.

Jane Eyre – Charlotte Bronte

Nu e prima dată când spun că romanul ăsta mi-a picat în mână într-o perioadă foarte tulbure din viața mea și că datorită lui am ieșit dintr-un blocaj tare urât. Trecuseră luni bune de când nu mai citisem ceva, cititul mă obosea cumplit pentru că aveam tendința – pe fond anxios – să repet la infinit același rând din absolut orice carte. Așadar, să reușesc să duc la bun final un roman de peste 500 de pagini, a fost pentru mine o adevărată minune la vremea respectivă. Nu am avut puterea să-l devorez, în ciuda faptului că l-am iubit din tot sufletul, dar l-am parcurs relativ repede pentru vremurile alea, în decurs de câteva săptămâni. Interesul pentru viața eroinei a învins anxietatea și m-a adus înapoi printre cititorii de cursă lungă. Aveam impresia că dacă Jane merge mai departe și eu pot să merg până la finalul cărții. M-am regăsit în anumite aspecte ale poveștii, m-am îndrăgostit de domnul Rochester, m-am vindecat alături de eroină, și toate astea au făcut din Jane Eyre cartea mea preferată din literatura engleză.

Talentatul domn Ripley – Patricia Highsmith

Pentru că iubesc Italia e de la sine înțeles că am fost absolut fascinată de faptul că cea mai mare parte din acțiunea romanului Talentatul domn Ripley se petrece acolo. Descrierile au fost atât de minuțios redate, scriitura autoarei a fost cumva palpabilă, iar culorile și aromele cu adevărat vii. Am avut în permanență impresia că Patricia Highsmith e de-a locului ori că și-a petrecut mare parte din viață călătorind prin orașele încărcate de istorie și cultură întocmai că Tom Ripley și mi-a fost un drag nebun să-i însoțesc în călătoria asta.

Scrisori din Insula Guernsey –  Mary Ann Shaffer

Prima și prima dată cred că m-a cucerit structura romanului, faptul că a fost scris sub formă de scrisori, mi s-a părut altfel și mi-a plăcut mult. Culmea,treaba asta nu a răpit din dinamism, povestea a fost cât se poate de fluidă și de aventuroasă, chestie la care, sinceră să fiu, nu prea mă așteptam. Referințele literare, personajele vii și umorul cât se poate de spumos au fost alte ingrediente care m-au apropiat de lectură, iar subiectele abordate – cărțile și prietenia –  sunt de departe două din subiectele mele preferate din toate timpurile.

Rebecca – Daphne du Maurier

Cartea asta am citit-o într-o vară târzie așa că cel mai bine îmi imaginez conacul Manderley în lumină de toamnă. Cu pădurile lui, și marea furioasă, și toată vegetația sălbatică, mi se pare că nu-i tocmai tovarășul lunii mai, dar uite c-am ajuns să-l recomand tocmai acum, căci face parte din lecturile alea pe care le-am parcurs cu sufletul, așa că n-avea cum să lipsească din cele 31. Am iubit Rebecca mai înainte de toate pentru scriitură – Daphne du Maurier are un condei cu adevărat magic – și totodată pentru încărcătura puternică – o frumoasă împletire de suspans și mister. M-am bucurat și de continuarea romanului, scrisă de Susan Hill și cred că autoarea a făcut o treabă bună, deși e greu să egalezi farmecul Rebeccăi.

Pădurea norvegiană – Haruki Murakami

Cartea lui Murakami are ca leitmotiv melodia formației Beatles, Norwegian Wood, pe ritmul căreia Toru Watanabe își rememorează anii adolescenței și ai studenției când prietenul lui cel mai bun se sinucide, iar el se îndrăgostește de iubita acestuia. Pentru că iubesc muzica bună, iar Pădurea norvegiană are din belșug muzică bună, dincolo de piesele celor de la Beatles, pentru că iubesc poveștile sensibile și bine spuse și, desigur, cultura japoneză, nu e de mirare că m-am atașat de romanul ăsta și că am ajuns să-mi doresc să citesc și celelalte scrieri ale autorului. Am pus mâna pe Pădurea norvegiană undeva prin toamnă și am dat-o gata într-o noapte, faptă care spune multe despre gradul în care s-a lipit cartea asta de mine.

Idiotul – F.M. Dostoievski

Idiotul este de departe romanul meu preferat din cele scrise de Dostoievski și citite până acum. Țin minte că l-am iubit pe Evgheni Pavlovici, un personaj poate prea puțin important sau mai curând mult prea normal în mijlocul celorlalte și am fost nemaipomenit de epuizată de felul Aglaei de a fi. Am exclamat în timp ce citeam că până și eu sunt mai ușor de suportat decât cea mai mică dintre surorile Ivanovna. Pe de altă parte, am fost fascinată de pofta aia de viață pur rusească și de dialogurile în care se discută idei ce ajung să te bântuie multă vreme de la terminarea romanului. Scena în care Mîșkin vorbește despre pedeapsa cu moartea și despre trăirile unui condamnat la eșafod e ceva ce nu cred că voi uita vreodată.

Gustul sâmburilor de măr – Katharina Hagena

Gustul sâmburilor de măr este o aventură interioară, un puzzle confecţionat din mici secrete ce duc la descoperirea poveştii de viaţă a trei generaţii de femei, o poveste despre amintire şi uitare. Pentru mine lectura asta a fost ca un cufăr doldora cu amintiri, iar cufărul ăsta, cu sentimente vechi şi bucăţi de memorie ştearsă, a fost plin de cutiuţe cu enigme aromate şi scame de adevăruri, populat într-o manieră dulce de bănuieli, îndoieli, iubiri, coacăze şi mere, şi a avut miros de peltea. Yam-Yam, parcă-mi vine chef să gust din nou cele 250 de pagini magice.

Supleantul – Petru Popescu

Poate pentru că-mi plac romanele scrise la persoana I, poate pentru că mă atrag eroii-scriitori, poate pentru că penița lui Petru Popescu e atât de delicată încât n-aș fi putut să rămân indiferentă, poate pentru toate astea sau, cine știe, din cu totul alte motive, Supleantul mi-a intrat în suflet și-a rămas acolo agățat, cum puține alte romane au reușit. Foamea de dragoste și de libertate s-a simțit în fiecare literă, în fiecare pagină. A fost ca un deja-vu cartea asta, mi s-a părut c-am mai citit-o, c-am mai trăit-o, că povestea e una care se repetă iar și iar, că se repetă mereu, că suntem condamnați să ne învârtim în cerc, să ne ducem viețile amețiți de evenimente pe care nu le putem controla. Am vrut să fug și eu cu autorul, m-a invadat o poftă nebună de ducă prin lume, o poftă nebună de lăsat totul în urmă și de început de la zero. Au curs prin mine emoțiile și întrebările, m-am revoltat și m-am îndrăgostit, am trăit fiecare rând.

Semnătura tuturor lucrurilor – Elizabeth Gilbert

Cartea asta m-a surprins mai înainte de toate pentru că după ce citisem Mănâncă, roagă-te, iubește o încadrasem pe Elizabeth Gilbert într-un stil  și n-o vedeam scriind povești de ficțiune, plasate în trecut și atât de minuțios prezentate. Semnătura tuturor lucrurilor nu seamnănă cu nicio altă carte a autoarei, nici ca temă (lumea botanicii), nici ca abordare. Singura punte comună o reprezintă femeia și căutarea de sine a acesteia care oferă cititorului o călătorie pe cinste de-a lungul a 500 de pagini.

Librăria iubirii – Paola Calvetti

Librăria iubirii e una din micile mele plăceri literare și cea mai recentă lectură parcursă. M-a așteptat multă vreme pe raft până să-i vină vremea, dar consider că am ales pentru ea momentul cel mai potrivit. Ce m-a atras mai înainte de toate la cartea asta a fost, fără doar și poate, coperta adorabilă și  instagramabilă. E o lectură relativ lungă (600+), dar e ușoară și tare plăcută, perfectă pentru perioada asta din an. Mi-a plăcut mult cum am fost scrisă și am găsit-o sensibilă și cu adevărat relaxantă mai ales după o cură de câteva luni cu romane polițiste.

Eseuri de îndrăgostit – Alain de Botton

Eseuri de îndrăgostit este cartea de debut a autorului, scrisă, culmea, când aveam doar 23 de ani. Zic culmea pentru e tare bine scrisă, coerentă și pe înțelesul tuturor, plină de umor și utilă pentru cei aflați pe norișori roz și pufoși. Eseuri de îndrăgostit nu este un roman, ci mai degrabă o colecție de gânduri și idei despre dragoste și despre felul în care oamenii tind să se comporte atunci când se îndrăgostesc. Probabil lectura asta m-a cucerit prin faptul că viziunea mea a coincis în multe aspecte cu cea a autorului sau pentru simplul fapt că a fost ușoară și plăcută ca o zi de mai.

Închide ochii strâns – John Verdon

Romanul lui Verdon este, până la momentul de față, romanul meu preferat la categoria polițist-contemporan. Îmi place mult abordarea autorului, logică și un pic rece, deloc romanțată ori exagerată . Felul în care sunt prezentate faptele este cât se poate de profi, iar povestea extrem de bine închegată. Închide ochii strâns este un puzzle cu grad ridicat de dificultate care m-a făcut să mă simt confuză și mi-a pus serios mintea la lucru, chestie cât se poate de ispititoare.

Maestrul și Margareta – Mihail Bulgakov

Despre cartea asta am tot vorbit și am tot recomandat-o, căci mi se pare de departe una din cele mai bine scrise cărți cu care am dat eu ochii până acum. Aveam cu totul alte așteptări de la ea, eram înclinată să cred că va merge spre zona de mistic, nu puteam să mă gândesc la ea altfel. Am deschis-o, așadar, cu mari emoții și m-am trezit absorbită într-un balamuc de idei, cu totul altele decât cele pe care le imaginam. Un carnaval profund și mușcător, cam așa văd eu astăzi Maestrul și Margareta, și, zău, odată ce pășești înăuntru cu greu vrei să mai ieși afară dintre copertele ei.

Sărbătoarea continuă – Ernest Hemingway

Sărbătoarea continuă a venit la mine de împrumut, trimisă de vărul meu care la vremea respectivă citea literatură mai de calitate decât mine. Se întâmpla în urmă cu ani buni și era prima dată când eu și Hemingway ne ciocneam. Când mi-a picat în mână cartea eram mai degrabă avidă după romane de ficțiune, după personaje și întâmplări fantastice, prin urmare să citesc amintirile scriitorului, din perioada petrecută la Paris, alături de alți scriitori și artiști, se încadra la categoria o lectură cât se poate de altfel. Ce-i drept, altfel e un cuvânt ce-mi place al naibii de mult, așa că o plimbare prin fermecătorul oraș al luminilor, din cafenele în baruri, cu Hemingway cel sărac, dar fericit, a fost un adevărat deliciu, gustat din nou și retrăit odată cu filmul lui Woody Allen (Midnight in Paris).

Cină cu ficat și inimă – Mihaela Apetrei

Este o lectură de pe la sfârșitul anului trecut care mi-a depășit cu mult așteptările și care m-a făcut să fiu ceva mai atentă la autorii romani contemporani. Cartea a încorporat în ea, întocmai ca o rețetă reușită, toate ingredientele necesare unei cărți de succes, aranjate în cantități perfecte și condimentată fix cât trebuie ca să te facă să pricepi ce-i ăla umami (gustul gusturilor). Pentru mine cel puțin s-a dovedit a fi mai mult decât un roman polițist, s-a dovedit a fi o carte cu mesaj și o stare, iar ca o gurmandă și ca o amatoare de emoții ce sunt nu-i de mirare c-am fost extaziată.

Trăiește în felul tău – Osho

E cartea care mi-a deschis apetitul pentru cărțile motivaționale și cea care înseamnă cel mai mult pentru mine datorită sentimentul de eliberare pe care mi l-a oferit. Citind-o mi-am dat voie să fiu mai relaxată, să privesc lucrurile cu mai multă detașare, să nu mă mai simt ciudat pentru că nu încap în tipare, pentru că nu satisfac cerințe și nu alimentez așteptări. Prin urmare e și cartea pe care o recomand mai înainte de toate, în special celor care încă nu și-au putut da voie să fie ei înșiși, dar se caută și își doresc să se găsească.

Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine – Lise Bourbeau

Cartea asta a avut un mare impact asupra mea. Am dat peste ea întâmplător, am citit-o în câteva ore și am mai recitit-o de vreo două ori ulterior. Este o lectură perfectă pentru oamenii care vor să se cunoască, să își identifice problemele și să se elibereze de efectele acestora. Pe mine m-a ajutat mult să înțeleg de unde mi se trag anumite comportamente și mi-a oferit în același timp curajul să mi le asum și să caut o schimbare.

Cocoșatul – Paul Feval

Închei lista cu romanul ăsta care reprezintă punctul meu de plecare. Este romanul care mi-a deschis apetitul pentru citit și care a reușit să țină în loc, pentru trei zile la rând, micul monstrișor din mine. Eram deja la început de liceu când mama mi-a spus că filmul peste care dădusem la TV și care mă vrăjise complet – era cu francezi, cu săbii și costume, exact pe sufletul meu care s-a crezut mereu un mare cavaler – are în spate o carte, iar cartea mă așteaptă în bibliotecă și e numai bună de răsfoit. Am luat-o, am devorat-o și m-am transformat ca prin magie, din adolescenta cu chef de acțiune, în eleva din ultima bancă de la perete, ascunsă bine în hainele agățate în cuier, ca nu cumva să fiu prinsă sorbind romane în loc de lecții înșirate pe tablă.

Astea sunt alea mele 31 cu suflet. Ale voastre care sunt?

XOXO

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

5 Motive să o citești pe Kate Morton

Kate Morton s-a născut în 1976 la Berri, în sudul Australiei și este cea mai mare dintre cele trei fiice ale familiei. A studiat teatru și literatură la Londra, fiind pasionată de[...]

5 Romane care m-au dezamăgit

Urmând exemplul Andreei Chiuaru, care a scris în luna august un articol despre non-ficțiuni care au dezamăgit-o, am decis să vorbesc și eu despre cărțile care m-au dezamăgit, cărți de[...]

5 Romane în care trecutul și prezentul se întrepătrund

Păzitoarea tainei – Kate Morton Într-o superbă zi de vara a anului 1961, când familia ei organizează un picnic, adolescenta Laurel se ascunde de părinți și de surorile mai mici. Are[...]