Urmând exemplul Andreei Chiuaru, care a scris în luna august un articol despre non-ficțiuni care au dezamăgit-o, am decis să vorbesc și eu despre cărțile care m-au dezamăgit, cărți de ficțiune în cazul meu. Trebuie totuși să precizez că m-am dovedit a fi destul de inspirată, sau poate doar norocoasă, în alegerile pe care le-am făcut de-a lungul anilor pentru că nu sunt multe romane care să mă fi dezamăgit colosal, iar cele care au făcut-o se încadrează de regulă la categoria mult lăudatelor.

Se află pe listă și o lectură mai recentă, parcursă în luna augut, o carte care nu e tocmai promovată și de la care aveam mari așteptări – poate prea mari și ce m-a dezamăgit în realitate nu a fost cartea în sine, ci propriile mele proiecții.

Se numea Sarah – Tatiana de Rosnay

Paris, iulie 1942: Sarah, o fetiță evreică în vârstă de zece ani, este ridicată în toiul noptii, împreună cu părinții ei, de poliția franceză, dar nu înainte de a-și încuia fratele în ascunzătoarea lor secretă, convinsă fiind că se va întoarce după numai câteva ore pentru a-l elibera. Paris, mai 2002: Julia, o jurnalistă americană, stabilită de mulți ani la Paris și măritată cu un francez, trebuie să scrie un articol despre razia de la Vel’ d’Hiv, cu ocazia comemorării a 60 de ani de la evenimentul de tristă amintire în istoria Franței. În timpul investigației sale, Julia descoperă întâmplător o serie de secrete de familie adânc îngropate, care o leagă de Sarah, și simte nevoia de a reconstitui destinul tragic al fetei. Pe măsură ce se adâncește în trecutul ei, lucrurile pe care le află o tulbură și o fac să își pună întrebări cu privire la propria existență.

Se numea Sarah e o dezamăgire de anul trecut, o carte care pe cât a fost de lăudată, pe atât mi s-a părut de slabă. Știu că se vrea profundă, dar am găsit-o exasperant de superficială. Un subiect bun, macelărit de autoare prin scriitura simplă, lipsită de emoții, și prin niște personaje insipide în centrul cărora stă o protagonistă pe care n-am putut nici pentru o secundă să o înțeleg. Recunosc că atunci când am citit descrierea cărții am fost foarte entuziasmată să o citesc pentru că îmi mirosea a poveste în genul celor scrise de Kate Morton, dar nici vorbă de așa ceva, iar comparația chiar nu își are rostul.

Un bărbat pe nume Ove – Fredrik Beckman

Ove, un bătrân mizantrop căruia îi plac regulile stricte și își divinizează mașina Saab, judecându-i pe ceilalți după niște criterii cât se poate de excentrice, a fost disponibilizat și simte că nu mai are niciun motiv să trăiască. Dar viața lui Ove ia un curs ciudat când o familie zgomotoasă – o iraniancă, soțul ei tolomac și două fetițe – se mută pe strada lui.

Un bărbat pe nume Ove intră, alături de Se numea Sarah, în categoria cărților despre care oamenii se miră când aud că nu mi-au plăcut. Dar suntem chit pentru că și eu mă mir cum cineva poate să se mire că nu mi-au plăcut cărțile astea. Un bărbat pe nume Ove, romanul ăsta atât de lung care ar fi putut la fel de bine să fie scurt, m-a plictisit crunt și din toate punctele de vedere – nu i-am găsit umorul, nu i-am găsit sensibilitatea – m-a plictisit atât de crunt încât mă feresc complet să mai pun mâna și pe alte cărți ale autorului, chestie pentru care, de ce să nu recunosc, mă condamn în tăcere.

Dragostea durează trei ani – Frederic Beigbeder

Marc Marronnier tocmai a divorțat și, fiind un cronicar monden uns cu toate alifiile, s-a hotărât să scrie o carte despre asta, ca să disece căsnicia sa ratată și să valideze teoria că dragostea durează doar trei ani. Purtându-ne prin cluburi de noapte deocheate, birouri extravagante și apartamente unde petrecerile se țin lanț, Frederic Beigbeder scrie un roman despre dragoste si cataclismele pe care ea le provoacă.

O altă carte superficială pe care a salvat-o oarecum faptul că nu s-a vrut profundă. Multă caterincă și prea puțină acțiune. Am citit Dragostea durează trei ani acum ceva vreme, cred că prin 2016 și știu că am citit-o rapid, în câteva ore, într-o noapte în care nu aveam nimic mai bun de făcut. Totuși, nu pot spune că nu mi-am pierdut timpul cu ea, întrucât există atâtea cărți bune și scurte pe care le-aș fi putut citi la fel de repede.

Unsprezece minute – Paulo Coelho

Unsprezece minute este povestea Mariei, o fată dintr-un sat brazilian, ale cărei prime întâlniri inocente cu dragostea o lasă cu inima frântă. O întâlnire întâmplătoare în Rio de Janeiro o determină să plece la Geneva, unde visează să găsească faimă și bogăție, dar sfârșește în stradă ca prostituată.

Am citit cartea lui Coelho în urmă cu ani buni, când era recent apărută și se făcea isterie în jurul ei, și țin minte că mi s-a părut o carte slabă și comercială. A fost prima și ultima mea lectură de la autorul portughez, în ideea că multe din cărțile apărute la noi – Brida, Alchimistul, Veronika se hotărăște să moară – sunt cărți scrise cu mult înainte de Unsprezece minute și prin urmare mă îndoiesc că ar putea fi mai bune. Desigur, poate să fie o prejudecată și chiar vă rog să-mi recomandați – voi cei care sunteți fani ai lui Coelho – cărți care în opinia voastră s-au dovedit a fi mai serioase decât Unsprezece minute și care mă pot face să-mi schimb părerea vizavi de autor.

Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanti – Mathias Enard

Michelangelo ajunge în Constantinopol pe 13 mai 1506, lăsând în urmă furia Papei Iulius al II-lea și un șantier neterminat pentru mormântul acestuia la Roma. Dar cum să fi refuzat invitația sultanului Baiazid al II-lea?

Cartea lui Mathias Enard este una din cele mai recente lecturi parcurse și poate una din cele mai mari dezamăgiri ale anului ăsta, cu atât mai mult cu cât, am început-o, după cum spuneam ceva mai devreme, plină de așteptări. Michelangelo și Istanbul (Constantinopol) se anunța a fi o combinația tăietoare de respirație. Și atunci ce s-a întâmplat, o să vă întrebați, ce n-a mers bine, ce nu-i convine nebunei? Simplu: scriitura. Cred că Enard ar trebui să rămână la studiile lui despre Orientul Mijlociu și să se lase de scris romane, asta dacă Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți se poate chema roman. Cartea se citește rapid și e o înșiruire de evenimente istorice, arome, culori, imagini care mi-a amintit mai degrabă de un film experimental. Prin urmare total necomercial – adică Enard – e poate la fel de rău ca total comercial – adică Paulo Coelho. Sau poate cartea asta e de fapt o stare, iar eu n-am reușit să intru în mood.

Pe voi ce cărți v-au dezamăgit de-a lungul anilor?

XOXO

4 Comments
  1. De la Coelho am citit doar “Alchimistul”, este o carte cu o poveste simplă, cu unele mesaje interesante, este ideală pentru cei care iubesc cărțile de dezvoltare personală. Cărți care nu prea mi-au plăcut: Orbi – Petronela Rotar (cartea aceasta are parte de o reclamă foarte bună și parcă mă așteptam la ceva mai mult de la ea), Cronica unei morți anunțate – Marquez (Marquez îmi place, dar această carte nu prea mi-a dat nicio stare specială) și Biografia lui Freddie Mercury. Cam astea mi-au venit acum în minte.

    • O să încerc și eu Alchimistul, poate reușesc să îmi schimb părerea despre autor. Orbi o am pe listă pentru toamna asta, îți spun cum mi s-a părut la final de lectură. Cronica și Biografia lui Mercury nu le-am citit.

  2. Empatizez în mare măsură cu tine. La „Se numea Sarah” mă uit de niște ani în raft și parcă miros că nu-mi va plăcea, dar nu m-am îndurat încă să o dau. ”Vorbește-le despre regi, bătălii și elefanți”, „Unsprezece minute” și „Dragostea durează trei ani” mi s-au părut și mie ambele foarte slabe. Singura de acolo care mi-a plăcut chiar mult a fost „Un bărbat pe nume Ove”, dar nici vorbă să te condamn pentru că pot lesne înțelege ce nu ți-a plăcut.

    • Știu că am vorbit despre Ove la Bookfest și știu de asemenea că e o carte pe care foarte puțini au considerat-o slabă. Pe mine m-a dezamăgit în mare parte pentru că nu am putut să empatizez cu personajul. Totuși, dacă ar fi fost altfel scrisă, aș fi trecut peste aspect și n-aș fi pus-o pe lista de dezamăgiri. Se numea Sarah cred sincer că nu te-ar da pe spate, povești ca cea pe care a spus-o autoarea, am citit o mulțime mult mai bune, mai trăite și mai bine scrise, dar m-aș bucura să o citești pentru că sunt tare curioasă cum ți se va părea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

Octavian Soviany – Casa din Strada Sirenelor (Recenzie)

Într-o seară de Sfântul Andrei, misteriosul profesor Faustin invită la cină 12 cunoștințe, fiecare de zodie diferită, cu preocupări și caractere diverse, care încep să depene[...]

6 Lecturi pentru seara de Halloween

Casa din Strada Sirenelor – Octavian Soviany Într-o seară de Sfântul Andrei, profesorul Faustin invită la o masă îmbelșugată în casa sa veche de pe Strada Sirenelor doisprezece[...]

Anca Vieru – Spulberatic (Recenzie)

Imaginea unei statui dintr-o reclamă la un muzeu subacvatic aduce în memoria Andei o veche dragoste și un sentiment de vinovăție. Foile unui jurnal găsit întâmplător de două eleve scot[...]