Vina – Camelia Cavadia

Tomas H, un bărbat trecut de prima tinerețe, pe vremuri scriitor, își duce viața înecându-și amarul în alcool, în speranța că ziua de mâine îl va găsi mort. Singur, schimbând în zilele mai bune câte un cuvânt cu femeia care vine să-i gătească, domnul H privește pe fereastră la viețile locatorilor din blocul de vis-a-vis, amintindu-și de trecut, de fericirea pierdută și de greșelile care l-au îmbrăcat în mantia unei vinovății cumplite.

”Timpul care trece nu ne găsește niciodată la fel cum ne-a lăsat, experiențele de orice fel își pun amprenta peste noi și în fiecare zi devenim alții. Mai buni, mai răi, mai înțelegători, mai triști, mai veseli, dar niciodată la fel.”

Vina e un roman duios și totodată dureros, un roman despre un scriitor hipersensibil și despre ce înseamnă traiul alături de un scriitor hipersensibil. Vina este totodată un roman care m-a atins profund, un roman în care, deși nu am putut să înțeleg personajele, am suferit sincer alături de ele. 

Cei care pleacă și cei ce rămân – Elena Ferrante

Cei care pleacă și cei ce rămân este a treia carte din tetralogia napolitană a Elenei Ferrante. Lila și Lenu au ajuns la maturitate. Prima, după ce și-a părăsit soțul, a ajuns să lucreze într-o fabrică de mezeluri și dă piept cu o viață dură. Cea de-a doua, de-acum scriitoare pe val, se bucură de succesul primului ei roman și se căsătorește cu un fost coleg de la Școala Normală din Pisa.

”Folosești mereu adevărat și cu adevărat, atât când vorbești, cât și când scrii. Sau spui: pe neașteptate. Dar când oare oamenii vorbesc cu adevărat și când oare lucrurile se întâmplă pe neașteptate. Știi mai bine decât mine că totul e o înșelătorie și că după un lucru vine altul și încă unul. Eu nu mai fac nimic cu adevărat, Lenu. Și am început să fiu atentă la lucruri, numai cretinii cred că ele se întâmplă pe neașteptate.”

Spuneam la un moment dat că în timp ce Prietena mea genială s-a adresat sufletului, Povestea noului nume s-a adresat minții, iar Cei care pleacă și cei ce rămân a reușit, printr-un echilibru magic, să vorbească atât pentru suflet, cât și pentru minte. A fost sensibilă și pătrunzătoare în același timp, a mers pe urmele unor personaje care fie s-au împlinit, fie au renăscut din propria cenușă. Pe de altă parte a fost cu adevărat interesant să asist la frământările Lennucei ca scriitoare debutantă, la primii ei pași spre împlinirea unui vis din copilărie.

Scrisori din Insula Guernsey – Mary Ann Shaffer

În anul 1946, într-o Londră abia ieșită din Al Doilea Război Mondial, Juliet Ashton caută un subiect pentru noua ei carte. Întâmplarea face că un bărbat necunoscut îi scrie de pe o insulă rugând-o să-l ajute să-și procure câteva cărți. Astfel începe un încântător schimb de scrisori care o introduce pe Juliet în lumea excentrică a clubului de literatură și de plăcinte din coji de cartofi de pe insula Guernsey.

”Dacă apuci să citești o carte bună, nu te mai poți bucura de lectura unei cărți proaste.”

Scrisori din Insula Gurnesey este o carte despre cum să găsești un subiect interesant pentru o carte,  o carte despre o autoare nonconformistă, dispusă să meargă până în pânzele albe pentru a așterne pe foaie o poveste care să merite să fie citită. Dar, dincolo de protagonista asta tare pe sufletul meu, ce mi-a plăcut mie cel mai mult la romanul lui Mary Ann Shaffer a fost structura, faptul că a fost scris sub formă de scrisori. Mi s-a părut altfel și asta mi-a plăcut mult, căci, în mod ciudat, dinamisul nu s-a pierdut, susținut de niște personaje vii, spumoase, cu adevărat delicioase.  

Grădina uitată – Kate Morton

Odată cu descoperirea unor secrete adânc îngropate în istoria familiei sale, Cassandra pornește într-o călătorie inițiatică, despre care nu bănuiește că îi va schimba viața definitiv. Într-un Cornwall însorit, dar bântuit de fantomele unui trecut obsedant, restaurând vechea casă a bunicii sale, Cassandra va reuși să afle adevărul despre propria identitate, redecoperind totodată iubirea și speranța.

„Ne facem viața din ce avem, nu din ce ne lipsește”.

Grădina uitată este cartea aia în care trecutul trage de mânecă prezentul, în care se întrepătrud trei planuri și în care trei protagoniste – Eliza, Nell, Cassandra – își deapănă viața. Care din ele este Autoarea și cu ce fel de povești își vrăjește ea cititorii o știu doar cei care au ținut în mână Grădina uitată – cel de al doilea roman scris de Kate Morton și cel care mie mi-a plăcut cel mai mult din cele citite până acum.  

Supleantul – Petru Popescu

Anii ’70, în România comunistă. El e un scriitor promițător ce își face primele ieșiri în străinătate, ea e fiica unui dictator de temut. Amândoi se întorc cu avionul de la Berlin. Câteva replici, câteva gesturi sunt suficiente pentru a trezi curiozități și dorințe de întâlnire la București. Dar cu ce șanse? Poate să existe o relație în adevăratul sens al cuvântului între o fată de dictator și un artist cu aspirații liberale?

“Eu vreau să scriu, scrisul mi-e limbă, scrisul mi-e ţară. Enormitatea spaţiului e chezăşia faptului că voi continua să scriu: lumea e atât de nesfârştită, am atâta spaţiu de cucerit! Şi am să-ţi fac o mărturisire: în România, spaţiul meu de viaţă era numai scrisul – am încercat cât am putut să-l lărgesc şi totuşi să-mi păstrez ignoranţa şi inocenţa. Cum aş putea scrie fără inocenţă şi fără imaginaţie acel copilăros vis şi dor al spaţiului?”

Supleantul nu e doar un alt roman cu eroi-scriitori, este un roman despre nevoia de liberatate, despre foamea de dragoste, este mărturia unui om care ajunge să se autoexileze și să piardă totul chiar în clipa în care părea că norocul îi surâde din plin. Mie mi-a intrat în suflet și a rămas acolo agățat cum puține alte romane au reușit până astăzi.

Mic dejun la Tiffany – Truman Capote

Mic dejun la Tiffany este povestea unui scriitor care își amintește că a cunoscut-o în urmă cu cincisprezece ani, pe când locuia într-un vechi apartament din New York, pe Holly Golightly, o fată excentrică și misterioasă, care stătea în aceeași clădire. În scurt timp, scriitorul aspirant de atunci și fata asta ciudată, pe a cărei carte de vizită era scris „călătoare”, devin prieteni apropiați, iar opiniile și modul de viață neconvențional, precum și lucrurile neobișnuite pe care le află despre trecutul și aventurile prin care a trecut vecina sa ajung să-l fascineze tot mai mult.

”M-a privit absentă și și-a frecat nasul de parcă o mânca, un gest pe care, văzându-l deseori repetat, am ajuns să-l recunosc ca pe un semnal că cineva își bagă nasul unde nu-i fiebe oala. La fel ca mulți oameni foarte dispuși să dea neîntrebați informații personale, atunci când i se punea o întrebare directă sau avea impresia că cineva vrea s-o strângă cu ușa, devenea brusc prudentă.”

Mic dejun la Tiffany nu e o poveste clasică și nu merge deloc pe clișee. E un fel de comedie care abordează probleme serioase – falsa emancipare, alienarea, prietenia, tabuurile sexuale – într-o manieră deloc serioasă, ci mai degrabă relaxată și dinamică. În plus avem un personaj scriitor care se luptă să publice și o mulțime de referințe culturale care pentru mine s-au dovedit yummy.

Moartea lentă a Lucianei B – Guillermo Martinez

O serie de tragedii îi răpesc Lucianei, rând pe rând, logodnicul și aproape toți membrii familiei. Convinsă că în spatele acestor întâmplări se află Kloster, renumitul romancier alături de care lucrase odinioară și care în prezent și-a pus în gând să se răzbune pe ea, Luciana cere ajutorul unui alt scriitor, mai puțin popular și aclamat. Acesta acceptă, luând la început lucrurile ca pe o provocare artistică până când povestea capătă un aer de mister și irealitate care îl captivează și nu-i mai dă pace.

”Artistul  trebuie să profite de tot ce i se oferă, cu condiția să nu se autocondamne la sudoarea frunții: moșteniri, burse, binefaceri și, de ce nu, departamente de cultură.”

Moartea lentă a Lucianei B a fost o lecutură delirantă, susținută, desigur, de drama personajelor principale și de secretele care se conturau în jurul lor pe măsură ce evenimentele se derulau. De fapt cred că ăsta e motivul pentru care am dat gata cartea în doar câteva ore: misterul refuza să fie elucidat. Mai mult citeai, mai mult descopereai, mai confuz te simțeai. Pe de altă parte, de ce să nu recunosc, a fost un adevărat deliciu să ai sub ochi doi scriitori atât de diferiți ca personalitate și proces de creație – unul care a atins succesul și unul care încă se zbate să dea lovitura.

Voi ce cărți în care protagoniștii sunt scriitori recomandați?

XOXO

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

Câteva motive să o citești pe Rodica Ojog Brașoveanu

1. Este genul de autoare care prin măiestria condeiului și prin umorul fin te poate scoate oricând dintr-o stare de deprimare sau dintr-un reading slump. 2. Rar întâlnești[...]

Tony Mott – Toamna se numără cadavrele (Recenzie)

Toamna este un anotimp frumos, dar și periculos, mai ales în Brașovul în care trăiește Gigi Alexa. Gigi Alexa înconjurată de vechii ei colegi și prieteni își caută un nou partener?[...]

Câteva concepte mișto din Atlasul Fericirii

Ubuntu UBUNTU: sugerează că ajutorarea semenilor noștri ne sporește avuția individuală, făcând în același timp să înflorească societatea în întregul ei. Ubuntu înseamnă să[...]