”Poveștile de familie se amestecă în așa fel încât ceea ce s-a întâmplat cu multe generații în urmă poate avea un impact asupra evenimentelor aparent fără legătură din timpul prezent. Trecutul nu poate fi uitat.”

Cartea adună în ea mai multe povești, țesute dintr-un trecut care bântuie și un prezent care abia se târăște între dorința de uitare și datoria de a-și aminti. Protagonistele – Asya, o turcoaică și Armanoush, o armeancă americană – două tinere pe cât de diferite pe atât de legate între ele prin sfori invizibile, trăiesc o viață în derivă, refugiate, una în muzică și cealaltă în literatură.

”Ura de sine, deduse Armanoush, era probabil lucrul de care suferau turcii.”

”Autocompătimirea, deduse Asya, era probabil lucrul de care suferau armenii.”

O nihilistă și o căutătoare de amintiri, o orientală care se consideră vestică și o americancă ce nu se poate desprinde de rădăcinile ei orientale, ambele urmașe ale unei epoci violente, ale unei epoci de asuprire și moarte.

Prietena mea a avut dreptate când mi-a recomandat să îmi îndrept atenția mai întâi spre Bastrada Istanbulului și abia mai apoi spre Lapte Negru. Deși am regăsit multe din motivele unei cărți în cealaltă carte, deși autoarea nu a renunțat nici de astă dată la umorul ei caracteristic pe care eu, oricât aș încerca,  nu-l pot gusta pe de-a întregul, Bastarda s-a dovedit a fi o carte scrisă cu multă măiestrie și a reușit să depăsească Laptele și în preferințele mele.

Cum? Păi…

– Povestea a fost ca un covor care a început să se deșire, sub ochii mei mirați, într-o mie și una de fire

– A avut cafenele, și cărți, și pisici

– Să călătoresc prin gălăgiosul și multicolorul Istanbul a fost o experiență cât se poate de plăcută

– Imaginea celor 4 mătuși excentrice, strânse laolală sub același acoperiș, e ceva ce n-am să uit ușor

– De data asta Djinnii au avut sens

– Umorul a îmbrăcat haina ironiei, fără giumbușlucuri stupide și inutile

– Rodii, rodii peste tot, pe copertă, între coperți, în deserturi, în broșe, în vârf de pagină

– Titlurile capitolelor au fost delicioase și au făcut din roman o porție de ashure letal

– Mesajul cărții a fost puternic, cu îndemn spre pacifism; din moment ce uitarea nu e posibilă, să învățăm să iertăm.

– Protagonistele s-au completat interesant într-o Elif Shafak adolescentă ( sau cel puțin asta e ideea pe care eu mi-am făcut-o despre autoare la finalul celor două cărți pe care și-a pus semnătura)

 

Concluzie: Bastarda Istanbulului e o carte musai de citit. O recomand, o recomand, o recomand!

XOXO

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Related post

Când vine primăvara – Tony Mott (Recenzie)

Un avocat ucis, o poveste terifiantă, o anchetă internațională. Un nou caz al medicului legist Gigi Alexa, care împreună cu Matei Vălean, comisar-șef de poliție la Brașov încearcă[...]

Bogdan Hrib – Patimile doamnei ministru (Recenzie)

Cu câteva zile înainte de intrarea în noul an are loc o execuție ciudată: un bătrân este împușcat în inimă și abandonat la intrarea în orașul liber Christiania. Anton Demetriade[...]

Tony Mott – Ultima vară otrăvită (Recenzie)

Pentru Gigi Alexa 2020 nu e un an perfect. Nici măcar pe aproape. Parcă nu-și găsește locul în actuala ei relație cu un medic ginecolog și gândul de a începe un doctorat în Olanda e[...]