”Poveștile de familie se amestecă în așa fel încât ceea ce s-a întâmplat cu multe generații în urmă poate avea un impact asupra evenimentelor aparent fără legătură din timpul prezent. Trecutul nu poate fi uitat.”

Cartea adună în ea mai multe povești, țesute dintr-un trecut care bântuie și un prezent care abia se târăște între dorința de uitare și datoria de a-și aminti. Protagonistele – Asya, o turcoaică și Armanoush, o armeancă americană – două tinere pe cât de diferite pe atât de legate între ele prin sfori invizibile, trăiesc o viață în derivă, refugiate, una în muzică și cealaltă în literatură.

”Ura de sine, deduse Armanoush, era probabil lucrul de care suferau turcii.”

”Autocompătimirea, deduse Asya, era probabil lucrul de care suferau armenii.”

O nihilistă și o căutătoare de amintiri, o orientală care se consideră vestică și o americancă ce nu se poate desprinde de rădăcinile ei orientale, ambele urmașe ale unei epoci violente, ale unei epoci de asuprire și moarte.

Prietena mea a avut dreptate când mi-a recomandat să îmi îndrept atenția mai întâi spre Bastrada Istanbulului și abia mai apoi spre Lapte Negru. Deși am regăsit multe din motivele unei cărți în cealaltă carte, deși autoarea nu a renunțat nici de astă dată la umorul ei caracteristic pe care eu, oricât aș încerca,  nu-l pot gusta pe de-a întregul, Bastarda s-a dovedit a fi o carte scrisă cu multă măiestrie și a reușit să depăsească Laptele și în preferințele mele.

Cum? Păi…

– Povestea a fost ca un covor care a început să se deșire, sub ochii mei mirați, într-o mie și una de fire

– A avut cafenele, și cărți, și pisici

– Să călătoresc prin gălăgiosul și multicolorul Istanbul a fost o experiență cât se poate de plăcută

– Imaginea celor 4 mătuși excentrice, strânse laolală sub același acoperiș, e ceva ce n-am să uit ușor

– De data asta Djinnii au avut sens

– Umorul a îmbrăcat haina ironiei, fără giumbușlucuri stupide și inutile

– Rodii, rodii peste tot, pe copertă, între coperți, în deserturi, în broșe, în vârf de pagină

– Titlurile capitolelor au fost delicioase și au făcut din roman o porție de ashure letal

– Mesajul cărții a fost puternic, cu îndemn spre pacifism; din moment ce uitarea nu e posibilă, să învățăm să iertăm.

– Protagonistele s-au completat interesant într-o Elif Shafak adolescentă ( sau cel puțin asta e ideea pe care eu mi-am făcut-o despre autoare la finalul celor două cărți pe care și-a pus semnătura)

 

Concluzie: Bastarda Istanbulului e o carte musai de citit. O recomand, o recomand, o recomand!

XOXO

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

Câteva motive să o citești pe Rodica Ojog Brașoveanu

1. Este genul de autoare care prin măiestria condeiului și prin umorul fin te poate scoate oricând dintr-o stare de deprimare sau dintr-un reading slump. 2. Rar întâlnești[...]

Tony Mott – Toamna se numără cadavrele (Recenzie)

Toamna este un anotimp frumos, dar și periculos, mai ales în Brașovul în care trăiește Gigi Alexa. Gigi Alexa înconjurată de vechii ei colegi și prieteni își caută un nou partener?[...]

Câteva concepte mișto din Atlasul Fericirii

Ubuntu UBUNTU: sugerează că ajutorarea semenilor noștri ne sporește avuția individuală, făcând în același timp să înflorească societatea în întregul ei. Ubuntu înseamnă să[...]