Bel Ami e una din puținele cărți pe care le-am citit abia după ce am văzut filmul și care, în mod surprinzător, mi-a plăcut mai puțin decât ecranizarea. Deși nu sunt admiratoarea lui Robert Pattinson, în interpretarea lui, Georges Duroy, scris de  scenarista Rachel Bennette, mi s-a părut mai puțin patetic decât personajul lui Maupassant. Mai mult boem decât afectat, mai viu, mai proaspăt, Bel Ami de pe ecran a reușit să îmi trezească interesul cu mult mai mult decât cel aflat între rândurile cărții ce m-a impresionat mai degrabă prin coperta chic și prin titlu, decât prin conținut.

Parcă prea lung pentru povestea pe care o avea de spus, romanul scriitorului francez a bătut pasul pe loc și s-a întrecut în frivolități, sărind dintr-o punere la cale într-o mondenitate și invers. Georges Duroy, protagonistul, nu strălucește prin nimic, dar e admirat pretutindeni, Georges Duroy se pierde în minciunele și glumițe, dar, ca prin minune, spiritul lui atinge din plin, ca săgețile lui Cupidon, inima doamnelor din înalta societate. Georges Duroy trece printr-o ascensiune fulminantă pe parcursul celor 333 de pagini datorită mustăcioarei sale care face vâlvă printre reprezentantele sexului frumos, fie ele copile, tinere, coapte sau trecute, Georges Duroy e aidoma bărbaților care își caută iubirea pe Facebook aruncând un Bună, frumoaso! când îți schimbi fotografia de profil. Cam așa e Georges Duroy, arivistul prin excelență, comparat din exces de zel, de unii, alții, cu seducătorul Casanova, iar cartea spune peripețiile prin care acesta trece în goana de a se îmbrăca în funcții și ludovici.

În ciuda descrierilor plăcute și a cochetului Paris, nimic nu mi s-a părut profund, poate doar monologul bietului Norbert de Varenne care, obosit și ajuns din urmă de bătrânețe, cade în deznădejde și ajunge să își plângă de milă în fața eroului care e prea îngust și prea josnic ca să înțeleagă ceva.

”Viața e un deal. Când îl sui, îi privești creștetul și te simți fericit; dar, odată ajuns sus, zărești deodată coborâșul și sfârșitul care e moartea. La urcat mergi încet, la coborât repede…

”Cugetă la toate astea… Încearcă să te desfaci de tot ceea ce te ține închis, fă această sforțare supraomenească de a ieși viu din trupul dumitale și din omenirea întreagă, spre a privi aiurea, și vei înțelege ce puțină înseamnătate au sfăzile romanticilor și naturaliștilor și discuția bugetului…

Dar vei simți de asemenea și înspăimântătorul chin al deznădăjduiților. Te vei zbate, pierdut, înecat în nesiguranțe. Vei striga: Ajutor în toate părțile și nimeni nu-ți va răspunde. Vei întinde brațele, vei chema să fii ajutat, iubit, mângâiat, scăpat! Și nimeni nu va veni.

Pentru ce suferim astfel? Pentru că am fost, fără îndoială, născuți să trăim mai mult prin materie decât prin spirit; dar, gândind mereu, s-a născut o nepotrivire între gradul inteligenței noastre mărite și împrejurările cu neputință de schimbat ale vieții noastre. Uită-te la secături; afară doar dacă nu cad nenorociri mari asupra lor, ei se simt mulțumiți și nu suferă nefericirea obștească. Nici dobitoacele n-o simt.

Eu sunt o ființă pierdută. N-am nici tată, nici mamă, nici frate, nici soră, nici nevastă, nici copii, nici Dumnezeu. N-am decât rima.”

Așadar, dacă aveți răbdare să asistați la ridicolul pe care femeia îl face de-a lungul romanului, lăsându-se jucată de-un soldățel tupeist și fără merite, Bel Ami  e alegerea perfectă pentru o lectură la iarbă verde, cu atât mai mult cu cât are în ea parfum văratic, miroase a munte, a mare, a țară și a aventuri galante în parcuri, în trăsuri, ori în trenul ce gonește la apus de soare.

 

XOXO