Când Myriam, mama a doi copii mici, decide să se angajeze, în ciuda nemulțumirii soțului ei, cuplul se vede nevoit să apeleze la serviciile unei bone. După o atentă căutare, cei doi o angajează pe Louise care câștigă imediat simpatia copiilor și ajunge să ocupe un loc important în casa familiei. În timp această dependență reciprocă, susținută de problemele de comunicare, duce la o tragedie cumplită.

Titlu: Cântec lin

Autor: Leila Slimani

Editura: Pandora M

Colecția: Literary Fiction

Număr pagini: 174

An apariție: 2017

Traducător: Nadine Vlădescu

Este a doua oară când o citesc pe Leila Slimani. Am citit-o pentru prima dată spre sfârșitul lunii mai cu cartea de debut, În grădina căpcăunului, despre care am scris aici. Nu a reușit să-mi depășească așteptările atunci, dar mi-a făcut o primă impresie destul de bună, motiv pentru care mi-am dorit să citesc și cea de a doua carte a ei, cu atât mai mult cu cât mi-a fost recomandată de @andreea_chiuaru și de @citesc_cu_sufletul, două persoane pe care le urmăresc cu mare drag pe instagram.

Sunt foarte fericită că i-am mai dat o sanșă autoarei și mai ales că n-am pornit la drum cu Cântec lin, carte care a apărut la noi înaintea celei de debut. Ar fi fost o mare dezamăgire să citesc În grădina căpcăunului după Cântec lin pentru că nu există termen de comparație între cele două în ce privește emoția transmisă.

Cartea începe cu două citate din Simple povestiri din ținutul deluros și Crimă și pedeapsă care vin să prezinte perspectivele celor două părți implicate – angajatorii care nu sunt capabili să înțeleagă că cea care lucrează pentru ei are o viață dincolo de apartamentul lor, cu bune și rele, și bona, o femeie dezechilibrată și singură, care simte că nu mai are unde să se ducă și în disperarea ei ajunge să-și imagineze că ar putea să ocupe cu adevărat un loc în sânul familiei pentru care lucrează.

Știu că probabil va suna odios și nu încerc să justific în vreun fel bona-asasină, dar pe tot parcursul cărții, deși am detestat-o profund pe femeia asta, am găsit-o doar parțial vinovată pentru situația în care s-a ajuns. Leila Slimani a fost nepărtinitoare și a descris atât de bine starea emoțională a personajelor sale încât ar fi imposibil să nu privești lucrurile din punctul de vedere al fiecăruia.

”Destinul este vicios ca o reptilă, face întotdeauna în așa fel încât să ne împingă pe partea greșită a drumului.”

Întâmplarea a făcut ca lectura de dinainte de romanul Leilei Slimani să fie Agresivitatea pasivă, o carte de psihologie practică, apărută la Editura Trei, care descrie foarte bine relațiile nesănătoase și abuzive.

Revista franceză L’Express spune despre Cântec lin că e o carte necruțătoare despre raporturile de putere și excluderea socială, o descriere scurtă și cuprinzătoare din punctul meu de vedere și care merge fix pe linia agresivității pasive.

”Nu vom fi fericiți decât atunci când nu vom mai avea nevoie unii de alții. Când vom putea trăi o viață proprie, o viață care să ne aparțină, care nu are legătură cu ceilalți. Când vom fi liberi.”

Mi s-a părut aberant că, în momentul în care bona cade de pe piedestalul pe care familia o așezase, părinții nu o concediază, ci aleg să îi retragă tratamentul preferențial, încep să se distanțeze, o evită și îi alimentează angoasa, furia și invidia. Angajatorii și angajatul lor refuză să comunice și se lansează într-un joc pasiv agresiv în care singurii care au de suferit sunt copiii. Când e înțepată, în loc să își dea demisia, bona înțeapă la rândul ei și lucrurile merg în felul ăsta timp îndelungat până când tragedia se produce.

Comportamentul părinților e de departe iresponsabil pentru că cei doi nu iau nici măcar pentru o secundă în calcul că bona s-ar putea răzbuna pe copii pentru faptul că a început să fie privită cu ostilitate. Myriam și Paul își văd mai departe de carierele lor, imaginându-și că bona, o femeie de care nu-i leagă nimic și despre care nu știu cu adevărat nimic, le adoră copiii.

”Copiii nu sunt decât o fericire efemeră, i s-a spus întotdeauna, un vis trecător, o nerăbdare. O eternă metamorfoză. Chipuri rotunde care se impregnează de seriozitate, fără ca tu să-ți fi dat seama. Așa că, de fiecare dată când are ocazia, își privește copiii care, din spatele ecranului iPhone-ului ei, sunt pentru ea cel mai frumos peisaj din lume.”

Cântec lin a fost intensă, revoltătoare. Te lasă să pătrunzi în ascunzișurile sufletești ale personajelor și te face să detești natura umană, cu ambițiile meschine, grandomania, lipsa de empatie, nevoia de validare împinsă la extrem, depedența față de ceilalți. Masochista Louise încearcă în permanență să se facă indispensabilă, e de părere că o bonă care se ocupă de curățenie și care pe deasupra gătește fără să ceară nimic în plus la salariu va primi recunoașterea angajatorilor. Nu contează că problemele materiale vin peste ea ca o avalanșă, Louise nu cere nimic în plus, convinsă că cei pe care îi servește îi vor oferi totul din proprie inițiativă. Așa ceva nu se întâmplă însă pentru că, din păcate, e bine știut că oamenii când primesc mult își imaginează că merită și că e normal să primească, așa că primesc cu conștiința împăcată, fără să se gândescă să ofere înapoi. Louise este recompensată cu câte o haină pe care Myriam nu o mai poartă, cu câte un pahar de vin la sfârșit de săptămână și cu o vacanță alături de familie, unde ca de fiecare dată va trebui să aibă grijă de copii, dar chiar și aceste mici atenții încep să îi apese în cele din urmă pe angajatorii care ajung la concluzia finală: ”este angajata, nu prietena noastră.”

”O ură urcă în ea. O ură care vine să-i dea peste cap elanurile servile și optimismul copilăresc. O ură care răvășește tot. E cufundată într-un vis trist și confuz. Bântuită de senzația că a văzut prea multe, c-a auzit prea multe din intimitatea altora, o intimitate la care ea nu a avut niciodată dreptul.”

O chestie care îmi place mult la romanele Leilei Slimani este că au final deschis și am apreciat saltul impresionant pe care autoarea l-a făcut de la un roman la altul. Mărturisesc totuși că atât în primul roman, cât și în cel de al doilea, am simțit nevoia ca povestea să fie spusă la persoana I. Din păcate, sau din fericire, căci ține de preferințe personale, Cântec lin, la fel ca În grădina căpcăunului, este scrisă la persoana III-a.

Am remarcat din nou că autoarea i-a atribuit lui Myriam, mama celor doi copii, statutul ei de imigrantă maghrebiană, așa cum a făcut cu Adele, în primul roman, când i-a oferit profesia de jurnalist și visul frustrat de a fi actriță. Am mai remarcat anxietatea din protagonistele Leilei Slimani – dacă Adela era o dependentă de sex, Myriam s-a îndreptat ușor spre cleptomanie în primele capitole. Iar Louise, bona fără vârstă, cochetă ca o adolescentă și totuși trădând semne ale bătrâneții, ar putea foarte bine să fie mama inconștientă a protagonistei din romanul de debut.

Ce vreau să spun e că mi se pare că găsesc punți de legătură între poveștile și personajele autoarei, așa cum am găsit mereu la Elena Ferrante, și că așa cum m-am îndrăgostit de autoarea fără chip, simt că m-aș putea îndrăgosti și de Leila Slimani.

Cui recomand cartea?

O recomand părinților, știu că va fi destul de traumatizant pentru ei să parcurgă o astfel de lectură, dar lor le recomand cartea în primul rând pentru că în astfel de cazuri e mai bine să înveți din povești sau din greșelile altora. În ce mă privește știu că dacă aș fi părinte, n-aș mai avea curajul să aduc o bonă pentru copiii mei. Apoi recomand cartea femeilor, tuturor femeilor, indiferent că au copii sau nu și indiferent de vârstă sau de mediul din care provin, pentru că universul Leilei Slimani este despre femei, despre cele care vor să fie și mame, și femei de carieră, despre cele din pături sociale defavorizate sau despre cele care s-au autodepășit, este despre femeile care vor să fie iubite, dar și despre cele care se tem să se lase iubite, despre cele care și-au găsit puterea în vulnerabilitate, dar și despre cele care au decis să depună armele.

Ce mi-a plăcut?

Tot, mai puțin un lucru extrem de mic.

Ce nu mi-a plăcut?

Spre finalul cărții este folosită sintagma tată orfan care mi s-a părut din cale afară de nefericită, nefricită în sensul de neinspirată. Mă uitam, în urmă cu vreo doi ani, la Black, un serial coreean pe care îl găsiți pe Netflix dacă sunteți curioși. Ei bine, în unul din episoade, se aduce în discuție moartea nedreaptă a unui adolescent, iar părinții decid să se răzbune pe cei responsabili pentru tragedie. La un moment dat tatăl băiatului spune o chestie pe care n-aș putea s-o uit, zice că pentru copiii fără părinți s-a găsit termenul orfan, dar pentru părinții care își pierd copiii nu există niciun termen pentru că nu stă în firea lucrurilor să plece copiii înaintea părinților. Găsesc, așadar, nefericită și ușor superficială expresia respectivă și cred că romanul e mult prea reușit pentru o astfel de expresie. Se prea poate totuși să fie o chestie de traducere, deși n-aș ști singur dacă e așa sau nu.

Concluzie:

În încheiere vă mărturisesc că abia aștept ca Leila Slimani să mai scrie și alte romane și insist să puneți mâna pe Cântec lin, e dureroasă, răvășitoare, dar totodată minunată.

XOXO

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

Vrei să râzi? 5 romane care alungă plictisul

Un chinez pe bicicletă – Ariel Magnus Se ia una bucată chinez mititel şi piroman şi se suie pe bicicletă. Se trimite la incendiat magazine de mobilă şi BooooM! Avem acţiune, avem[...]

Din categoria cărti la care vreau să mă întorc – 5 Lecturi abandonate

Viata pe un peron – Octavian Paler Am început cartea lui Paler pe la începutul primăverii, am citit vreo două zile în parc și apoi m-am oprit. Nu am făcut-o pentru că Viața pe un[...]

7 Personaje feminine în pielea cărora aș vrea să trăiesc pentru o zi

Lila Cerullo – Povestea noului nume Lila nu e tocmai un personaj vesel și cu toate că a avut o viață plină, a fost presărată mai mult de încercări decât de aventuri. Dar chiar[...]