În vara anului 1924, în toiul unei petreceri organizate de familia Luxton, moștenitorii domeniului Riverton care aparținuse până nu de mult familie Hartford, poetul Robbie Hunter se sinucide. Singurele martore ale tragediei sunt Hannah și Emmeline, două surori nedespărțite care ajung să nu își mai vorbească niciodată și duc cu ele în mormânt secretul celor întâmplate.

Câteva decenii mai târziu, în iarna lui 1999, una din fostele servitoare ale conacului, Grace Bradley, acum în vârstă de 98 de ani, primește scrisoarea unei regizoare americane interesată să facă un film despre cele două surori Hartford. Aceasta o roagă să îi ofere o părere sinceră despre scenografie, dar Grace cunoaște mult mai multe lucruri decât felul în care stăteau draperiile aranjate la fereastră, Grace cunoaște o mulțime de taine și este bântuită de o mulțime de amintiri, care încep să ia viață sub ochii cititorului, construind o poveste de dragoste și de familie întunecată și totodată plină de culoare.

Titlu: Casa de la Riverton

Autor: Kate Morton

Editura: Humanitas

Colecția: Raftul Denisei

Număr pagini: 440

An apariție: 2012

Casa de la Riverton este cartea de debut a lui Kate Morton, dar n-ai putea să-ți dai seama de treaba asta dacă n-ai mai avut înainte tangențe cu autoarea ori cu alte cărți scrise de ea. În ce mă privește n-a fost însă prima dată când am citit-o, așa că i-am simțit destul de puternic evoluția ca scriitor.

În primul rând Casa de la Riverton este singurul roman al autoarei scris la persoana I, ci nu din perspectiva unui narator. Apoi povestea este mai puțin cavernoasă și curge destul de liniar, chiar dacă, după cum îi este stilul, Kate Morton împletește prezentul cu evenimentele din trecut. Misterul este mai puțin pregnant, dar povestea este de o frumusețe răvășitoare.

Cum e cu putință? E oare posibil ca baierele memoriei să se dizolve, iar scene și umbre din trecut să capete viață, fără să treacă nici măcar o clipă?

Deși Grădina uitată rămâne pe moment romanul meu preferat din cele citite până acum, Casa de la Riverton a reușit să mă cucerească cu mult mai mult decât Păzitoarea Tainei. Culmea, la început am mers destul de greu cu ea. Timp de 100 și ceva de pagini, cât fetele Hartford erau încă niște copile, romanul n-a prea vrut să se lipească de mine. Dar mai apoi, pe măsură ce avansam cu lectura, n-am mai putut să las cartea din mână. Am făcut chiar o noapte albă pentru ea, căci mă apropiasem prea mult de final ca să-mi ardă de somn tocmai în punctul culminant. 

Războiele fac istoria înșelător de simplă. Ele marchează repere clare, distincții simple: înainte și după, învins și învingător, rău și bine. Dar istoria adevărată, trecutul nu sunt chiar așa.Nu sunt liniare, nu au contur. Sunt alunecoase, asemenea lichidelor, infinite și de nepătruns, asemenea spațiului. Și totul se schimbă: chiar atunci când crezi că deslușești un tipar, perspectiva se schimbă și apare o versiune alternativă, adusă la suprafață de o amintire îndelung reprimată.

Marele Război a fost amintit mai mult în treacăt, a răzbătut printre pagini mai puțin decât Cel de al Doilea Război Mondial în Păzitoarea Tainei, dar anii ’20 au fost nemaipomenit de vii, iar treaba asta mi-a plăcut al naibii de mult.

De fapt, de-ar fi să fiu complet sinceră, prin caracterul monden și prin nebunii ani ’20 mi-a luat ochii Casa de la Riverton. Am avut senzația că sunt oglinda în care Hannah și Emmeline își potriveau ținutele și își aranjau părul. M-am trezit bătând ritmul muzicii cu piciorul. Jazz-ul, apăsarea accelerației, adunările boeme, mi-au dat un chef nebun să fac o călătorie prin timp, ceea ce mi-a întărit convingerea că dacă sunt un suflet bătrân, mă trag de undeva de prin perioada aia.

Ce crudă este arta fotografică! Cum târăște în viitor momente izolate, care ar fi trebuit lăsate să se risipească odată cu trecutul, să rămână doar amintiri întrezărite prin ceața întâmplărilor ulterioare. Fotografiile ne ajută să vedem oamenii înainte ca viitorul să-i fi zdrobit, înainte ca ei să fi știut cum vor sfârși.

Apoi povestea de dragoste, mi-a plăcut mult povestea de dragoste ilicită, pentru că am găsit-o mai degrabă pasională decât romantică. Hannah, protagonista, mi s-a lipit de suflet încă de la prima apariție, prin spiritul și fantezia ei și cred că marea enigmă a romanului ea a fost, o enigmă imposibil de dezlegat care a reușit să zguduie vieți întregi cu intensitatea unui război.

Nici Grace, camerista devotată, n-a fost un personaj de lepădat. Viața ei a fost o adevărată aventură și tare mi-ar fi plăcut să îi cunosc povestea dincolo de Casa de la Riverton și de apartamentul 17 din Londra, mi-ar fi plăcut să știu mai multe despre iubirile ei, despre relația cu fiica, despre cercetările ei arheologice, mai mult decât niște simple frânturi menite să lege poveste surorilor și pe cea a lui Robbie Hunter.

În timp ce copilul îți ia o parte a inimii s-o folosească sau s-o terfelească după cum îi place, cu nepotul e altfel. Nici pomeneală de legături de vinovăție și responsabilitate care împovărează relațiile materne, calea către dragoste este deschisă!

Spuneam la început că romanul de debut al lui Kate Morton este singurul scris la persoana I. Ei bine, ăsta este un alt aspect care m-a bucurat în mod special pentru că am avut întotdeauna o mai mare deschidere sufletească spre cărțile de felul ăsta. Le-am simțit mai sincere, mai autentice, mai proaspete.

Un alt aspect pe care l-am adorat au fost referințele literare – James Joyce cu Ulise și Portretul artistului la tinerețe, Charlotte Bronte cu a ei Jane Eyre, Arthur Conan Doyle cu aventurile lui Sherlock Holmes, etc. Totodată Agatha Christie apare ca invitat la o cină în casa Luxtonilor. O tânără Agatha Christie, la puțin timp după debutul literar, apare printre personaje în timp ce se discută despre portul de armă ilegal și despre crimele pasionale.

Ce să mai, ca o concluzie rapidă, Casa de la Riverton este un roman captivant și vizual, un roman nemaipomenit de viu, un roman încântător, perfect pentru sufletele boeme, iar eu îl recomand și îl recomand, pam-pam!

XOXO

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

Vrei să râzi? 5 romane care alungă plictisul

Un chinez pe bicicletă – Ariel Magnus Se ia una bucată chinez mititel şi piroman şi se suie pe bicicletă. Se trimite la incendiat magazine de mobilă şi BooooM! Avem acţiune, avem[...]

Din categoria cărti la care vreau să mă întorc – 5 Lecturi abandonate

Viata pe un peron – Octavian Paler Am început cartea lui Paler pe la începutul primăverii, am citit vreo două zile în parc și apoi m-am oprit. Nu am făcut-o pentru că Viața pe un[...]

7 Personaje feminine în pielea cărora aș vrea să trăiesc pentru o zi

Lila Cerullo – Povestea noului nume Lila nu e tocmai un personaj vesel și cu toate că a avut o viață plină, a fost presărată mai mult de încercări decât de aventuri. Dar chiar[...]