Ce-am pierdut în foc adună 12 povești care te lasă fără respirație: magie neagră, sfinți răzbunători, cranii posedate, dispariții misterioase, case bântuite, droguri și criminali în serie. Poveștile Marianei Enriquez nu sunt basme, iar finalul nu e niciodată unul fericit. Dacă îți faci curaj să pătrunzi în universul ei, fii cu ochii în patru!

Titlu: Ce-am pierdut în foc

Autor: Mariana Enriquez

Editura: ART

Colecția: Musai

Număr pagini: 264

An apariție: 2017

Traducător: Marin Mălaicu-Hondrari

Mariana Enriquez s-a născut în Buenos Aires în 1973. Are studii de jurnalism și este profesoară la Universidad National de La Plata. Coordonează Radar, suplimentul cultural al unui important ziar argentinian și a publicat patru romane și câteva volume de proză scurtă. Poveștile ei au fost publicate în reviste internaționale ca Granta, Electric Literature, McSweeney’s și The New Yorker. Mariana Enriquez este considerată una dintre cele mai promițătoare voci ale literaturii sud-americane actuale, iar în 2017 a primit Premio Ciutat de Barcelona.

Las cosas que perdimos en el fuego (Ce-am pierdut în foc) a fost tradusă în numeroase țări – Italia, Portugalia, Germania, Norvegia, Turcia, Danemarca, Franța, Lituania, Grecia – printre care și Romania, la Editura ART. Mărturisesc că aflasem de carte când era în pregătire și că mi-am dorit tare mult să o citesc, dar, pentru că nu am cumpărat-o imediat, între timp am uitat de ea. Memoria mi-a fost actualizată prin iarnă când am văzut că la Salonul literar al pisicului ghiftuit urma să se discute despre cartea Marianei Enriquez și din nou mi-am dorit tare mult să pun mâna pe ea.

A fost a treia oară când am citit literatură argentiniană și ca de fiecare dată am fost plăcut impresionată. Deși diferită de cărțile citite anterior, în parte pentru că e vorba despre o colecție de proze scurtă, în parte pentru subiectele pe care le abordează, Ce-am pierdut în foc mi-a întărit convingerea că în Argentina se scrie bine de tot.

Trebuie să menționez, înainte de a începe să vă povestesc mai multe despre lectura asta, că nu citesc prea des proză scurtă, dar când o fac, am de fiecare dată norocul să dau numai peste cea de calitate. Așadar, nu e de mirare că am acordat cărții 5 stele din 5, așezând-o pe raftul cu literatură numai bună de recitit peste ani.

Și acum să trecem la povești. Nu știu cum erau serile de vară din copilăria voastră, dar eu și prietenii mei, după ce ne plictiseam de jucat pititea, ne strângeam în fața blocului și porneam sesiunea de basme macabre. Un prieten ceva mai mare de vârstă – alintat Cartofior – era povestitorul de serviciu pentru că avea o incredibilă oralitate a stilului și un repertoriu zdravăn, adunat de la țară din bătrâni. Presupun că nu o să vă mire dacă vă spun că la final îmi era de fiecare dată teamă să mă mai întorc acasă, cu atât mai mult cu cât liftul avea niște găuri urâte din care îmi imaginam că cine știe ce lighioane ar putea să apară. Ei bine, Ce-am pierdut în foc m-a făcut să mă întorc la vremurile alea când îți venea să-ți faci cruci cu vârful limbii, iar treaba asta mi s-a părut absolut genială.

Personajele Marianei Enriquez sunt copii diformi, cerșetori, adolescente rebele, transgenderi, drogați, criminali în serie și nu în ultimul rând femei mutilate. O faună pe cinste, nu-i așa? Se pare că anumite proze – Piticul Clăpăug și În ape negre – pleacă de la întâmplări reale apărute în presa vremii, dar cea mai mare parte din ele îți crează impresia de mituri urbane, de genul celor japoneze, cu fantome, case bântuite și forțe oculte. Și dacă tot vorbim de Japonia, trebuie să spun că penultima poveste – Verde roșu portocaliu – aduce în lumină unul din cele mai ciudate fenomene cu care țara asta se confruntă – Hikikomori.

Dar povestea mea preferata a fost de departe Casa Adelei, am citit-o fulgerator de repede și mi-am dorit să fi fost mai lungă, să aibă o continuare, să nu fie nevoie să mă despart de ea. Voiam ca Adela, fetița din vecini, cea fără brațul stâng, să apară la fel de brusc cum a dispărut, înghițită de casa bântuită.

Și dacă preferata a fost Casa Adelei, cea care mi-a plăcut cel mai puțin a fost Sfârșit de an școlar. Nu vă imaginați că povestea e plictisitoare, din contră, e atât de violentă și de masochistă încât mi-a dat fiori, asta poate unde m-a îngrozit mereu ideea de automutilare. Totuși, Sfârșit de an școlar are un final surprinzător care, fie vorba între noi, mi-a amintit de-un serial asiatic.

Nici urmă de carne pe noi e musai de citit în timp ce asculți Femurul Adei Milea. E din același film și cei care au un umor ușor macabru sunt singură că o vor găsi savuroasă. Mi-au plăcut totodată Copilul jegos cu care se deschide cartea pentru touch-ul satanist și pentru foamea de vintage a protagonistei și Piticul Clăpăung pentru că e despre criminali în serie.

Dincolo de preferințele personale, toate cele 12 proze sunt de calitate, bizare, sinistre chiar, violente și tulburătoare. Mariana Enriquez vrăjește cuvintele înainte să le arunce pe foaie, iar rezultatul e o colecție de realism-magic musai de citit.

Cui recomand Ce-am pierdut în foc?

Celor care se află într-o perioadă aglomerată și se tem să se arunce în romane de mari dimensiuni, amatorilor de mituri urbane, cititorilor mai puțin impresionabili, iubitorilor de proză scurtă, adolescenților și nu în ultimul rând tuturor femeilor pentru că universul Marianei Enriquez este la urma urmei despre femei, indiferent de vârstă și de statut social.

Unde și când să citești Ce-am pierdut în foc?

Nopțile furtunoase sunt perfecte pentru o astfel de lectură, parole d’honneur. Sau dacă mergeți la munte, mai ales dacă mergeți cu cortul, și se întâmplă să faceți un foc de tabără, e musai să vă așezați în jurul lui cu cartea asta în mână. Citiți, Citiți, Citiți! Asta numesc eu senzații tari.

Iar pe final vă anunț că la 3 cărți comandate de pe site-ul editurii ART primiți cadou o minunată și instagramabilă agendă unde răsar idei.

Voi ați citit Ce-am pierdut în foc? Dacă da, care a fost proza voastră preferată din cele 12?

XOXO

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

Allen Eskens – Ultima Zăpadă (Recenzie)

Viața lui Joe Talbert n-a fost niciodată fericită. Are un frate autist, alături de care ar fi putut trăi liniștit, dacă mama lor n-ar fi fost alcoolică și n-ar fi avut o pasiune pentru[...]

Octavian Soviany – Casa din Strada Sirenelor (Recenzie)

Într-o seară de Sfântul Andrei, misteriosul profesor Faustin invită la cină 12 cunoștințe, fiecare de zodie diferită, cu preocupări și caractere diverse, care încep să depene[...]

6 Lecturi pentru seara de Halloween

Casa din Strada Sirenelor – Octavian Soviany Într-o seară de Sfântul Andrei, profesorul Faustin invită la o masă îmbelșugată în casa sa veche de pe Strada Sirenelor doisprezece[...]