”Și astăzi mai cred așa: nu cartierul e cel bolnav, nici Napoli, ci globul terestru, universul nostru sau toate universurile. Și abilitatea constă în a te ascunde și în a-ți tăinui starea reală a lucrurilor.”

În cartea a treia Lila și Lenu au ajuns la maturitate. Prima, după ce și-a părăsit soțul, a ajuns să lucreze într-o fabrică de mezeluri și dă piept cu o viață dură. Cea de-a doua însă se bucură de succesul primului ei roman și se căsătorește cu un fost coleg de la Școala Normală din Pisa.

Am început Cei care pleacă și cei ce rămân cu emoție, la vreo săptămână după ce am terminat al doilea volum din tetralogie. Mi-a luat o noapte și două zile să termin cartea care, deși destul de lungă, s-a citit la fel de ușor ca anterioarele – capitole scurte, intense, pline de emoții și în același timp accesibile oricărui tip de cititor.

Ne aflăm spre sfârșitul anilor ’60, începutul anilor ’70, Italia fierbe, studenții sunt antrenați în lupta de clasă. Eu plâng. Nu, nu o fac din pricina conflictelor politice. Mă atinge mai mult conflictul interior al Lilei. Pentru ea plâng. Chiar plâng. Tot ce i se întâmplă mi se pare nedrept. Încep să o iubesc din nou pe Lenu. Devotamentul ei față de Lila mă face să o iert pentru că m-a dezamăgit în Noul Nume.

Dar prietenia genialelor renaște sub ochii mei numai pentru a se lăsa umbrită de neînțelegeri câteva capitole mai târziu. În timp ce Lila dovedește pentru a nu știu câta oară că e un phoenix, Lenu se lasă devorată de obsesia ei pentru Lila.

”A deveni. Era un verb care mă obsedase întotdeauna, dar mi-am dat seama de asta pentru prima oară doar în acea împrejurare. Eu voiam să devin, chiar dacă nu știusem niciodată ce. Și devenisem, asta era singur, dar fără un obiect, fără o pasiune reală, fără o ambiție determinată. Îmi dorisem să devin ceva – iată ideea de bază – numai pentru că mă temeam că Lila o să devină cine știe cine și eu o să rămân în urmă. Devenirea mea era devenire în urma lăsată de ea. Trebuia să reîncep să devin, dar pentru mine, ca adultă, în afara ei.” – Lenu

”Folosești mereu adevărat și cu adevărat, atât când vorbești, cât și când scrii. Sau spui: pe neașteptate. Dar când oare oamenii vorbesc cu adevărat și când oare lucrurile se întâmplă pe neașteptate. Știi mai bine decât mine că totul e o înșelătorie și că după un lucru vine altul și încă unul. Eu nu mai fac nimic cu adevărat, Lenu. Și am început să fiu atentă la lucruri, numai cretinii cred că ele se întâmplă pe neașteptate.” – Lila

Poate pentru că nu sunt capabilă să accept că prietenia și invidia pot există împreună, am încercat, undeva de pe la jumătatea cărții, să mă concentrez pe celelalte fețe ale poveștii. Din fericire, tetralogia abundă în subiecte – politică, iubire, maternitate, condiția femeii în societate. De asemenea, odată ce genialele își lărgesc universul, își fac apariția noi personaje tot mai ofertante și mai bogate în nuanțe. Unul din ele e Franco Mari, revoluționarul înflăcărat, care, deși a avut apariții destul de scurte, mi-a atras atenția în mod deosebit prin ideile lui și prin transformările suferite.

Haosul trăiește în sufletul celui de-al treilea roman. Încercarea disperată a personajelor de a schimba ceva, societatea ori fie și numai viața lor, naște violență. Dorința obsesivă de eliberare de sub jugul falsei moralități lasă în urmă copii nerecunoscuți, mame singure, familii dezbinate. Nu poți să nu observi cum cei mai inflexibili, mai complexați și mai derutați dintre oameni pozează în vizionari, feminiști, boemi. Nu poți să nu observi cum oportuniștii profită de valul revoluției ca să-și consolideze poziția. Bărbați care se folosesc de influența femeilor, femei neîmplinite sexual care se lasă amăgite de carisma unor indivizi fără scrupule. Discrepanța dintre ideile vechi și cele noi, dintre lumea tinerilor și lumea părinților lor. Și mereu, în mijlocul tuturor evenimentelor, Lila și Lenu, care se luptă una cu alta și una alături de celalată, care își fac reproșuri, dar în același timp își poartă de grijă așa cum au făcut-o încă din copilărie.

”Începând cu maternitatea, să nu dai fii nimănui. Să te descotorosești de dialectica servitor-stăpân, Să-ți smulgi din creier complexul de inferioritate. Să te redai ție înseți. Să nu ai antiteză. Să te miști pe alt plan în numele propriei diferențe. Universitatea nu le eliberează pe femei, ci le perfecționează represiunea. Împotriva înțelepciunii. În timp ce bărbații se consacră activităților spațiale, pentru femei viața încă n-a început nici măcar pe această planetă. Femeia este cealaltă față a pământului. Femeia este Subiectul Nevăzut. Să te eliberezi de supunere, aici, acum, în acest prezent.”

Spuneam aici că în timp ce prima carte s-a adresat sufletului, cea de-a doua s-a adresat minții. Cred că Cei care pleacă și cei ce rămân reușește să se adreseze ambelor, că reușește un echilibru magic, reușește să fie sensibilă și pătrunzătoare în același timp și poate c-aș fi scris despre ea că e preferata mea dacă nu m-ar fi frustrat cu finalul pe care nici nu-l așteptam, nici nu-l doream.

XOXO