La vârsta adolescenței, Masumeh se îndrăgostește de tânărul care vinde la farmacia din cartier. Deși abia dacă își vorbesc, atunci când iubirea lor este descoperită, tânăra este obligată să-și abandoneze studiile și ajunge să fie măritată cu forța. Din fericire, cel care o ia de soție îi oferă o oarecare libertate și îi dă voie să învețe în continuare pentru a-și lua diploma. Totuși, căsnicia lui Masum nu este una fericită, căci soțul ei este un revoluționar convins care luptă pentru alții, dar nu și pentru familie, astfel că ea se vede nevoită să ia frâiele casei și să-și crească de una singură cei trei copii.

Titlu: Cel care mă așteaptă

Autor: Parinoush Saniee

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Număr pagini: 444

An apariție: 2015

Traducător: Cerasela Barbone

Parinoush Saniee s-a născut la Teheran, în 1949, într-o familie de intelectuali înstăriți. A absolvit Facultatea de Psihologie și este de profesie sociolog și psiholog. Cel care mă așteaptă este cartea de debut a autoarei și, în ciuda faptului că a fost inițial interzisă în țara natală, a devenit rapid bestseller internațional, ajungând în prezent să fie cea mai bine vândută carte a tuturor timpurilor în Iran.

”A susține irațional o ideologie presupune o legătură angajantă, te face ostil față de diversitate, incapabil să ai opiniile tale și te face să vezi întotdeauna o singură fațetă a medaliei.”

Cel care mă așteaptă este un roman puternic și de actualitate, un roman cu o scriitură simplă și totodată încărcată de emoții care spune povestea femeii în general, nu doar pe cea a femeilor din Iran, crescute în familii musulmane. Totodată, romanul lui Parinoush Saniee vorbește despre politică, despre lupta pentru putere, despre conflicte armate și despre pierderi.

Femeia ca fiică, soție și mamă:

Femeia este tema centrală a cărții. Pentru mai bine de 400 de pagini o vedem pe Masum transformându-se din adolescenta plină de visuri în soție și mamă, cu dezamăgiri și responsabilități. Maturizarea protagonistei are loc brusc și este dureroasă.

”Când ajungi la cincizeci de ani, trecutul capătă o nouă culoare și până și zilele cele mai dificile au un farmec. Cât ești tânăr te gândești la viitor, la ce se va întâmpla peste un an, la unde vei fi peste cinci… îți dorești ca zilele să treacă repede. Dar când totul ți s-a întâmplat deja și nu mai ai un viitor, te întorci să te uiți la trecut.”

Crescută într-o casă în care frații fac legea, cu un tată care în ciuda iubirii pe care i-o poartă nu găsește tăria suficientă pentru a o proteja de ei și cu o mamă mult prea greu de mulțumit de un copil de parte femeiască, Masumeh cunoaște nedreptatea și singurătatea încă din copilărie.

Condamnată să facă figurație în viața celorlalți, ea este dată de soție unui bărbat care nu are nici cel mai mic interes pentru viața de familie. Hamid trăiește doar pentru revoluție și pentru tovarășii de luptă, punându-și în permanență în pericol soția și copiii. Singura consolare pe care Masum o are sunt băieților ei, dar iubirea oarbă pe care o simte față de aceștia o împinge spre sacrificii pe care nicio femeie n-ar trebui să le facă.

”Adesea mă întreb ce mi se cuvine cu adevărat și dacă am avut vreodată ceva care să-mi fie destinat mie sau dacă, dimpotrivă, n-am făcut decât să particip, să fiu victima destinului pe care l-au avut bărbații din viața mea, a idealurilor și obiectivelor lor. Fusesem sacrificată pentru onoarea tatălui meu și a fraților mei, plătisem pentru idealurile soțului meu și a alegerilor lui de erou și, de asemenea, pentru datoriile față de țară ale copiilor mei. Dar eu cine eram? Soția unui criminal, a unui trădător al țării sale sau a unui activist care luptă pentru libertate? Mama unui mujahedin? Sau mama disperată a unui soldat (…)? De câte ori, în viața mea, reușisem să mă ridic de jos și fusesem doborâtă din nou la pământ și zdrobită, știind că n-am meritat-o niciodată? Nu fusesem niciodată lăudată și aclamată pentru însușirile mele și forța mea, ci pentru cele ale bărbaților mei și, la fel, reproșurile și acuzațiile nu depinseseră de mine și de greșelile mele, ci de cele presupuse ale soțului și fiilor mei. Era ca și cum eu n-aș exista, ca și cum n-aș avea nici un drept. Când trăisem și muncisem pentru mine însămi? Când avusesem dreptul să decid? Când fusesem întrebată ce îmi doream cu adevărat?”

I-am detestat profund pe frații, mama, soțul și copiii protagonistei, căci mi s-au părut de o răutate complet gratuită și de un fanatism monstruos. Felul în care cu toții și-au închipuit că au dreptul să decidă asupra altor persoane, intrigile pe care le-au țesut, alegerile lor egoiste, așteptările disproporționate și minciunile m-au făcut să trăiesc alături de Masum și să împart cu ea durerea și revolta.

Totuși, spre final, nu am putut să fiu de acord cu decizia ei. Sacrificiul de dragul sacrificiului mi se pare prostesc și nu-l aprob. Am înțeles-o, desigur. Pentru o femeie a cărei viață a fost un adevărat câmp de luptă, oboseala este firească. Totodată o mamă care a trăit numai pentru copiii ei, lăsându-i să creadă că e un fel de proprietate, mai degrabă decât un om, nu e ciudat că dorințele acestora vor prima peste ale ei.

Politica și conflictele armate: Revoluția Iraniană din 1979 și Primul Război din Golful Persic:

”În acela zile trăiam ca niște învingători și savuram gustul libertății. Circulau liber cărți, manifeste, reviste care până cu puțin în urmă fuseseră interzise. Se vorbea în public despre orice, fără temeri: SAVAK nu mai speria pe nimeni. Dar toți acei ani de opresiune și de tăcere forțată nu ne îngăduiseră să învățăm să folosim libertatea în mod corect și conștient. Nu eram capabili să ascultăm opinii diferite de ale noastre: așa încât, luna de miere a revoluției a durat mai puțin de o lună și sfârșitul ei ne-a prins nepregătiți.”

Văzute, desigur, tot prin ochii femeii, ca soție și mamă, conflictele armate au trecut cumva în plan secund, ținând cititorul departe de front și de evenimente sângeroase. Obiectivitatea protagonistei mi-a plăcut mult. Ca orice femeie instruită și echilibrată, Masum nu se înfierbântă în goana evenimentelor, ci își păstrează judecata limpede, reușind să vadă întotdeauna ambele fețe ale monedei. Deși participă activ la manifestațiile de stradă, Masum știe exact ce vrea și nu se lasă amețită de promisiuni politice și idealuri imposibil de atins.

”Nu puteam să ne înțelegem: aveam obiective prea diferite. Mi-a spus, cu dispreț, că eram o visătoare proastă. Că el nu se antrenase și nu suferise ani de zile ca să renunțe la tot în momentul cel mai critic. El trebuia să apere poporul: revoluția nu triumfase încă, era cale lungă de făcut.

I-am atras atenția că noul guvern fusese ales de popor și el ar fi trebuit să respecte acea alegere chiar dacă nu o împărtășea, dar Hamid era convins că votul fusese stors prin înșelătorie: poporul era ignorant și nepregătit și căzuse într-o capcană, iar el trebuia să continue lupta.

Nu înțelegeam împotriva cui voia să lupte: șanishahul nu mai era și noul regim era republican. Dacă nu-i plăcea, trebuia să-și suflece mânecile, să pregătească un program serios și să muncească în vederea următoarelor alegeri, chiar să candideze el dacă voia… Dacă ideile lui erau corecte, lumea l-ar fi votat.

-Astea sunt vise! mi-a spus. Crezi că îmi vor da voie? Și apoi, care lume? Sunt, în majoritate, analfabeți timorați de Dumnezeu și vor lăsa totul în mâinile religioșilor! Va trebui să folosim forța: numai după ce vom răsturna guvernul vom putea face poporul să înțeleagă că am făcut-o ca să-i apărăm drepturile și atunci lumea va fi de partea noastră.”

În ce mă privește consider cartea una de actualitate, deși acțiunea este plasată în Teheran, iar evenimentele debutează undeva spre sfârșitul anilor ’70. O consider de actualitate nu doar pentru că abordează teme ca femeia în societate, politica și viața în familiile cu un profund specific religios, ci pentru că mi-a atras atenția asupra a ceea ce se petrece astăzi în societatea noastră, dezbinată de idei politice și mai ușor de manipulat ca oricând.

”Oamenilor le place să-și inventeze eroi ca să se poată ascunde în spatele lor, ca aceștia să vorbească în locul lor și să devină țapul ispășitor dacă ceva merge strâmb, lăsându-le celorlalți posibilitatea să fugă.

Am amânat Cel care mă așteaptă multă vreme (inițial îmi propusesem să o citesc prin toamnă) pentru că toată lumea îmi vorbea despre o poveste sfâșietoare, iar eu nu mă simțeam în stare să sufăr și să sufăr. Culmea, n-am suferit din cale afară, m-au durut nedreptățile, dar a fost suportabil. Am iubit însă lectura asta cum nu mi-am imaginat vreodată c-o voi face, am iubit-o și am savurat-o cu toată ființa mea. A fost absolut minunată, plină de emoții și de lecții. Mi s-a părut mai degrabă motivantă decât tristă, mai degrabă mi-a insuflat curaj, sentimentul că orice este posibil, decât disperare. Poate tocmai din acest motiv finalul a venit cu un gust amar, dar am ales să-l completez cu memorabilul Tomorrow is another day al memorabilei Scarlett O’Hara și am închis cartea cu sufletul mai liniștit.

”Suntem în stare să întreprindem lucruri pe măsura piedicilor ce ne ies în cale.”

Dacă nu ați citit încă romanul lui Parinoush Saniee, eu vi-l recomand și vi-l recomand.

XOXO

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

Cioplitorul în piatră – Camilla Läckberg (Recenzie)

Într-o după-amiază un pescar informează poliția că o fetiță moartă s-a prins în năvodul lui. La prima vedere pare că a fost un accident și că fetița pur și simplu s-a înecat în[...]

Mic dejun la Tiffany – Carte vs. Film

Cartea Mic dejun la Tiffany este povestea unui scriitor care își amintește că a cunoscut-o în urmă cu cincisprezece ani, pe când locuia într-un vechi apartament din New York, pe Holly[...]

Femeia în 7 cărti musai de citit

Pentru că, odată cu primăvara, a venit și luna în care sărbătorim femeia, m-am gândit să o deschid cu un articol despre cărți și femei sau mai precis cu un articol despre 7 cărți[...]