Invitațiile la cină sunt pentru obezul Murki un fel de tactică de supraviețuire. Numai că invitații lui mor rând pe rând, iar polițiștii sunt neputincioși în fața acestor morți misterioase, în care lipsesc mobilul și arma crimei. Doar câțiva oameni dețin amănuntele care pot dezlega enigma. Și, în final, cu toții trebuie să răspundă la o întrebare: oare este o crimă să-ți dorești să fii fericit?
Cum ar fi ca o simplă invitație la cină să se transforme într-un transplant de emoții? Iar tu să fii donatorul?
Titlu: Cină cu ficat și inimă
Autor: Mihaela Apetrei
Editura: Trei
Nr. pagini: 302
An apariție: 2018
Cină cu ficat și inimă e un roman polițist cu dichis. Un roman ingenios, cu umor, imposibil de lăsat din mână. Un roman catchy care nu se devorează totuși, ci mai degrabă se savurează întocmai ca o mâncare bună.
Pentru mine s-a dovedit a fi una din cele mai reușite surprize de anul acesta – cel mai interesant roman polițist care mi-a picat vreodată în mână și preferatul meu din cele scrise de autorii români contemporani.
”Ucidem suflete cu bună știință, dar suntem pedepsiți numai pentru uciderea trupurilor.”
Pe lângă fondandele magice și rețetele de-au făcut să-mi plouă în gură, a avut emoții cu carul și personaje savuroase, schițate într-o manieră realistă, credibilă. Polițiștii au fost ca pe plaiurile mioritice, nu ca în filmele americane, iar ancheta s-a desfășurat, așa cum se desfășoară toate în țara noastră, fără grabă și fără agitație – culmea acțiunea n-a bătut nici măcar o secundă pasul pe loc.
Poveștile construite în jurul grăsanului Murki m-au ținut cu ochii în carte și mintea fărâmițată în zeci de posibile scenarii. Vecina Sophie, o veritabilă Melania Lupu – pentru mine personajul cel mai delicios – a adus o contribuție înseamnată romanului.
Totodată mi-au plăcut descrierile fine și atenția la detalii, m-am bucurat de referințele culturale – cărți, filme, pictori etc – și m-am topit de drag când s-a vorbit despre medicina orientală care mă pasionează nemaipomenit de tare.
”Ignoranța nu e cel mai periculos lucru. E cel mai simplu și cel mai firesc, e starea în care ne naștem și în care ni se recomandă să ne ducem de pe lumea asta. Unii nici n-ar putea trăi sub presiunea adevărului despre viață și despre ceea ce ne închipuim că e realitatea – umbre deformate pe pereții peșterii. Cum să îi explici unui prost că ”masa” este ”masă” doar pentru că cineva, la un moment dat, cu mii de ani în urmă, a îngăimat niște sunete care așa s-au potrivit acolo? Și că putea la fel de bine să îngaime altă secvență de sunete, de pildă ”scaun”, și tu azi ai fi spus că masa se cheamă scaun?”
Mi-am amintit puțin și de copilărie atunci când s-au adus în discuție igredientele magice – cucuta, ciumafaia, șamd – mi-am amintit de perioada în care eram fascinată de cartea despre plante, ascunsă în biblioteca bunicilor și de scurtele vacanțe la țară unde mergeam la cules de mușețel & Co.
A avut și vise cartea asta, vise din alea de-ți storcești creierii să le interpretezi când te trezești dimineața buimac, vise demne de Freud. Și-a mai avut ceva: surprize, surprize! răsturnări de situație cu adevărat spectaculoase.
Cu alte cuvinte, Cină cu ficat și inimă, a încorporat în ea, întocmai ca o rețetă reușită, toate ingredientele necesare, aranjate în cantități perfecte și condimentate fix cât trebuie ca să te facă să pricepi ce-i ăla umami. S-a dovedit a fi mai mult decât un roman polițist, s-a dovedit a fi o carte cu mesaj, o stare și ca o gurmandă și ca o amatoare de emoții ce sunt, încântarea mea e perfect justificată.
V-am cam făcut curioși, așa-i? Ei bine, atunci vă dau un sfat de final: Feriți-vă de grăsanul Murki – e de-a dreptul letal – da’ nu care cumva să ratați bunătate de roman!
Lasă un răspuns