”Stăteam în pat și priveam de jur împrejurul meu.

Patul era, de fapt, sofaua din living și caloriferul dogorea.”

Am primit Cronica vieții mele cam pe la Crăciun. Îmi doream mult să pun mâna pe cartea asta, dar nu m-am aruncat asupra ei imediat, așa cum obișnuiesc să fac cu alte cărți. Am început-o abia în urmă cu o săptămână și nu cred că o voi termina prea curând. Citesc din ea în fiecare zi, numai câteva pagini, la cafea, când mă trezesc, în timp ce chitara artistului îmi umple camera cu emoții. Cartea lui Dylan e la fel ca muzica lui, mă mângâie și mă trezește. Nu mi-am închipuit vreodată că e atât de plăcut să citești dimineața. Sunt omul care se topește în povești la ceas de seară. S-a întâmplat adesea să adorm spre zori când cine știe ce autor mi-a furat noaptea, dar cred că e prima dată când mă dezmeticesc ținând o carte în mână și treaba asta îmi place grozav și-mi face mai frumoasă iarna care abia acum, în prag de primăvară, s-a instalat, cu frigul ei și cu zăpezi.

”Nu exista linie de mijloc, existau o mulțime de interpreți și muzicieni mai buni ca mine prin cluburile pe care le frecventam, însă nici unul nu se apropia măcar de ce făceam eu. Cântecele folk erau calea prin care exploram universul, erau imagini, și imaginile valorau mai mult decât orice-aș fi putut spune. Simțeam substanța lăuntrică a lucrurilor. Puteam lega cu ușurință o piese de alta. Ceilalți cântăreți încercau să se scoată pe ei în față, nu cântecul în sine, dar pe mine nu mă preocupa asta. Pentru mine, conta să iasă cântecul în evidență.”