O luptă în pat cu Ştefan Gheorghidiu
Singurul personaj care a reuşit să mă îndrăgostească pe băncile liceului a fost, fără doar şi poate, Ştefan din Ultima noapte de dragoste… Numele lui, pesemne foarte la modă când a fost scrisă cartea, mai avea muzici în el şi pe vremea celor 16 ani ai mei. Îl cântam când îmi strigam colegul de pe rândul din mijloc şi clasa râdea în barbă că se nimeriseră şi-o Ela – eu – şi-un Ştefan – el – printre elevii de la 10 C. Anii au trecut, de tachinat ne-am tachinat, dar, cu părere de rău, n-am jucat niciodată lupta din aşternut a protagoniştilor, scena aia care rămâne una din cele mai sexy scene din literatura română.
O vizită în apartamentul lui Leonida Pascalopol
Pascalopol nu e Rhett Butler, nu seduce, nu aprinde focuri şi nu se prinde în jocuri, dar atrage prin experienţă şi prin spiritul lui boem. Blestemul vârstei dispare prin alăturarea cu necoptul Felix, încet-încet Pascalopol se transformă sub ochii cititorului din bătrânul bogat şi blazat, într-un om de lume cu suflet de artist. Adesea, citind Enigma Otiliei, mi s-a părut că îl aud cântând la flaut şi m-am văzut în apartamentul lui fantezist, întinsă pe sofa, cu o carte în mână şi alta pe picioare, după ce i-am răvăşit cu foame biblioteca doldora de volume.
O plimbare cu sania, cuibărită lângă Catul Bogdan
Am citit cartea lui Teodoreanu abia prin anul I de facultate când am avut un crush pentru un asistent universitar şi am trăit alături de Luli, fără de garoafă însă, examenul vrăjitor. Nu ştiu dacă atracţia pentru Sultan a născut din atracţia faţă de cel care se plimba printre bănci în timp ce încercam să copiez la statistică, dar ştiu că Tani a rămas în mine după ani lungi şi l-aş mai scoate şi astăzi la o plimbare în miez de iarnă. Tani e magnetic, aşa prăfuit de timp, e rupt din altă lume şi intrigă, are mâini de amant şi ochi din Orient şi păr de argint. Tani care se teme de viaţă mă farmecă tocmai prin patima cu care s-a izolat de lume.
O ţigară la gura sobei cu Ştefan Viziru
Ştefan din Noaptea de Sânziene e un extraterestru îmbietor, care practică magia neagră treacându-şi mâna prin părul lung; agăţat de amintiri şi speriat de bătrâneţe, îndrăgostit de două femei în acelaşi timp şi de misterul doamnei Zissu, chinuit de obsesii şi îmbrăcat în reverii, personajul lui Eliade, e genul ăla de bărbat pe care îl asculţi fără să îl înţelegi şi îl vrei fără să-l poţi avea vreodată. Cu toate că Ştefan târăşte după el ciudăţenii, este copilăreşte pătimaş şi nejustificat gelos, cu toate că Ştefan nu se sfieşte să îndrăgostească femeile cu un sărut deşi nu poate trăi cu adevărat decât în odaia lui Barbă Albastră, tot aş fuma o ţigară în compania lui, la gura sobei, în noaptea dintre ani.
O cursă nebună cu Fred Vasilescu
Fred e un lup singuratic, cu studii însemnate în arta femeii, dar se împotmoleşte când, aidoma unei pisici negre, Doamna T. îi taie drumul. Fred e unul din puţinii blonzi magnetici, un blond pătimaş şi totodată lucid în care se concentrează tragicul unei iubiri. Privit pe rând, cu ochi diferiţi, apare aici superficial, aici hipersensibil, aici sufletul petrecerilor, aici închis într-un labirint interior. Intensitatea cu care trăieşte e devastatoare, felul în care apasă acceleraţia seducător. Îmi amintesc că mi-am dorit să fiu în locul americancei, în vecinătatea lui, în acel Austro-Daimler, lângă volan, în timp ce gonea pe şoseaua şerpuitoare.
Lasă un răspuns