Femeia în faţa oglinzii este un roman al căutării, un roman în care femeia ni se descoperă în diferite ipostaze, goală şi totodată înfăşurată în temeri şi imperfecţiuni, de-a lungul a trei secole.

Avem trei protagoniste şi trei epoci diferite, trei poveşti care se întrepătrund. De-a lungul lecturii ai momente când te întrebi dacă nu cumva cele trei împart acelaşi suflet, dacă nu cumva acelaşi suflet a sărit prin timp dintr-un trup în altul purtând cu el acel sentiment de desprindere de lumea reală. Cele trei femei nu îşi pot recunoaşte chipul în oglindă, se simt diferite, altfel decât oamenii din jurul lor, nu reuşesc să creeze conexiuni şi se lansează în crearea unei lumi aparte, o lume numai pentru ele, una în care să se poată regăsi. Reuşesc? Mai mult sau mai puţin, dar cert este că, pe parcursul lecturii, evoluţia lor este cât se poate de vizibilă.

Cartea începe cu povestea lui Anne din Bruges, o mistică flamandă, care trăieşte în timpul Renaşterii, şi se simte diferită de semenii ei. Mai mult decât printre oameni, ea se regăseşte în sânul naturii şi sub cerul liber, iar credinţa sa şi ideile neobişnuite vor trece drept blasfemie în acele vremuri tulburi, aducându-i în final moartea.

„Rostul rugăciunii nu e să ceri, ci să accepţi.”

A doua poveste o are ca protagonistă pe Hanna, o aristocrată extravagantă, care trăieşte în Viena Imperială, fidelă propriilor manii şi scenariilor fantasmagorice pe care şi le-a creat încă din copilărie. Povestea Hannei a fost pentru mine de departe cea mai savuroasă dintre toate, dar şi cea mai tristă. Hanna fuge de ea în mod constant; Hanna refuză să crească, refuză să devină femeie, trece dintr-un rol în altul şi face figuraţie în viaţa celorlalţi încercând cu disperare să le atingă aşteptările. Hanna se căsătoreşte din calcul, cu masculul perfect, dorind să afle dacă este capabilă să se împlinească alături de un bărbat. Va descoperi în schimb că este frigidă şi incapabilă să îi asigure soţului ei descendenţa pe care aceasta şi-o doreşte cu atâta patos şi va continua să se simtă ca o fetiţă rătăcită în ţara femeilor. Nu va putea niciodată să fie ceea ce epoca ei pretinde că trebuie să fie şi se va complace trăind în propria ei minciună, înconjurată de micile ei bucurii care nu vor întârzia să se transforme în obsesii. Cu ajutorul psihanalizei va descoperi că poate atinge împlinirea sexuala, dar o va face numai în anonimat, motiv pentru care îşi va părăsi soţul şi va pleca să călătorească prin lume. Astfel va afla despre existenţa lui Anne din Bruges în care va vedea un suflet pereche şi despre care va scrie o carte.

„Gândirea noastră nu se rezumă la ceea ce percepem sau spunem despre ea. Avem coridoare secrete îndărătul zidurilor, dulapuri ascunse, sertare latente; în ele acumulăm câteodată necazuri, ambiţii, spaime. Totul e bine până în clipa când zăvorul sare, când ce e înăuntru începe să iasă la iveală, să împroaşte.”

Cea de-a treia poveste este povestea lui Anny, un star de cinema din America zilelor noastre, care, întocmai ca celelalte două femei, se simte altfel. Actriţa va avea tendinţa să se sustragă realităţii recurgând la anestezierea cu alcool şi droguri. Anny cochetează în permanenţă cu viaţa dusă la extrem, dar nu reuşeşte să se simtă satisfăcută. Drogurile, alcoolul, sexul ocazional, numeroşii amanţi, riscarea vieţii la volan i se par semnele unei maturităţi strălucitoare, lucruri perfect normale în viaţa unui adult, şi totuşi încet-încet începe să se resimtă, să obosească, să se întrebe dacă nu cumva drumul pe care a apucat este o fundătură. Pentru cei din jur tânăra este de-a dreptul sclipitoare, o petrecăreaţă lipsită de complexe, o actriţă foarte bine cotată, o adevărată divă, dar veselia pe care o afişează este doar o mască, un machiaj, fapt pentru care nu trăieşte cu adevărat decât atunci când îşi interpretează personajele. Spre deosebire de celelalte două poveşti, cea a lui Anny va avea un final fericit dotorită apariţiei lui Ethan. Pentru că simte nevoia să iubească mai mult şi cu adevărat, Anny îşi va afla echilibrul în asumarea responsabilităţii pentru bărbatul acesta vulnerabil, cu mult mai distrus şi mai chinuit decât ea.

„O femeie domină oferindu-se şi refuzând să se ofere; alchimia seducţiei are nevoie de această proporţie. În schimb abstinenţa istoveşte, iar dezmăţul sistematic şi mai mult. Mironosiţa ajunge să se agaţe de razele unor accesorii inutile; femeia care se dă în dreapta şi în stânga devine doar un obiect sexual, genul acela de fleac care sfârşeşte mereu la coşul de gunoi.”

De-a lungul cărţii cele trei femei în oglindă evoluează, se schimbă puţin câte puţin, se regăsesc sub teiul înflorit, într-o clipă de fericită pace. Divinul, psihicul, chimicul – Anne, Hanna, Anny – trei femei, trei enigme. Anne îşi aflase locul în natură, Hanna în acea clipă magică –  orgasmul –  iar Anny în reacţiile chimice dezlănţuite de drogul ce curge prin sânge.

Concluzia este simplă – ca să te regăseşti e nevoie să te pierzi – prin urmare, dacă sunteţi interesaţi să călătoriţi puţin prin timp şi prin voi înşivă,  să vă pierdeţi şi să vă regăsiţi printre rânduri şi cuvinte, găsiţi cartea aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

10 Motive să citești Sacoșa cu stele

Pentru că Iulia Șchiopu, autoarea, are un univers interior în care e musai de făcut un popas Pentru că este cea mai frumoasă carte ilustrată pe care am văzut-o vreodată Pentru că[...]

10 Cărti în straie cool – Partea 2

Spulberatic – Anca Vieru  Încep cu Spulberatic, o lectură din toamna anului trecut. Mărturisesc că titlul a fost motivul principal pentru care romanul Ancăi Vieru a ajuns în[...]

Sarah Pinborough – Prin ochii ei (Recenzie)

Louise este o mamă singură, secretară, prinsă în rutina de zi cu zi. Într-una din rarele ei seri în oraș, întâlnește un bărbat într-un bar și imediat ies scântei. Deși pleacă[...]