„Tinereţea este ceea ce italienii numesc atât de frumos: stamina. Seva, focul, care te face să iubeşti şi să crezi. Dacă pierzi asta, ai pierdut totul.”

Anumite pasaje din carte mi-au amintit de Les amants du Flore, un film despre viaţa lui Simone de Beauvoir şi despre povestea de iubire dintre ea şi Sartre. Pe măsură ce citeam m-am convins încă o dată că feministele urăsc femeile mai mult decât o fac bărbaţii misogini.

„Ce curaj inutil presupun până şi cele mai simple lucruri atunci când ţi-ai pierdut dorinţa de a trăi.”

Avem trei nuvele şi trei protagoniste: o scriitoare, o duduie cu probleme grave la mansardă – mi-a fost foarte greu să îi pun un diagnostic, dar e foarte posibil să fi suferit de tulburare de personalitate borderline – şi o casnică. Toate trei suferă pentru că lumea nu se mişcă în conformitate cu dorinţele lor; un motiv puternic, dar nu neapărat îndreptăţit. S-au sacrificat până în pragul bătrâneţii să îşi iubească bărbaţii şi să îşi crească unul sau mai mulţi copii, ar vrea medalii şi nu primesc. Nimeni nu le-a spus că nefericirea se alimentează din aşteptări şi că decât să dai ca să primeşti mai bine să nu dai deloc.

“Viaţa în doi te obligă să hotărăşti. La ce oră luăm masa? Ce-ai vrea să mănânci? Proiectele se formulează. În singurătate, actele se înfăptuiesc fără premeditare, este ceva odihnitor.”

“Telefonul nu apropie, ci confirmă distanţele. Nu suntem împreună ca într-o conversaţie, pentru că nu ne vedem. Nu suntem singuri ca înaintea unei foi de hârtie care îţi permite să vorbeşti de tine vorbind cu celălalt, să cauţi, să afli adevărul.”

Femeia lui Beauvoir, scrisă într-o manieră interesantă – naraţiune la persoana I, monolog şi jurnal – este genul de carte în care probabil multe dintre cititoare se vor regăsi. Eu însă nu am reuşit să mă regăsesc, fapt care, departe de a mă întrista, mă bucură.

Protagonistele celor trei nuvele se îneacă, din pur masochism, într-un pahar cu apă şi nu reuşesc să înţeleagă de ce sunt nefericite. Să îţi imaginezi că cei pe care i-ai purtat nouă luni în pântece au venit pe lume ca să îţi împărtăşească ideile ori ca să îţi servească drept arme atunci când relaţia ta de cuplu este compromisă mi se pare grotesc, la fel cum mi se pare grotesc să te complaci într-o dragoste pentru un bărbat care trăieşte o viaţă dublă ori să te victimizezi pentru că el a încetat să te iubească. Astea sunt femeile sfâşiate, aşa se prezintă ele, iar dezechilibrul lor sufletesc nu naşte din pricina trădării, ci sunt trădate din pricina lui.

„Întotdeauna poţi să cobori mai jos, şi mai jos, tot mai jos. Nu există fund. Toţi sunt sătui de mine. Tragediile merg o vreme, oamenii se interesează, sunt curioşi, se simt buni. După care totul se repetă, se bate pasul pe loc, situaţia devine agasantă; e agasantă chiar şi pentru mine.”

În mod clar stilul acestor femei nu este stilul meu. Se prea poate să nu fiu la fel de profundă ca femeile sfâşiate şi de aici să mi se tragă senzaţia de lehamite pe care am încercat-o în timp ce citeam; poate că n-am copii şi n-am ajuns încă la vârsta a treia, poate că nu sufăr de tulburări psihice şi n-am aflat că bărbatul meu mă înşală, cu alte cuvinte poate că n-am trăit destul ca să mă pot simţi printre rânduri, alături de femeile lui Beauvoir. În orice caz am reuşit să o văd pe ea, pe scriitoare, în cele vreo 200 şi ceva de pagini, am reuşit să-i văd revolta faţă de ea însăşi, faţă de condiţia de femeie, faţă de femeile în patul cărora Sartre se pierdea adesea, ceea ce mi s-a părut destul de interesant.

„Şi acum mă întreb: în numele a ce trebuie să preferăm viaţa interioară şi nu pe cea mondenă, contemplarea şi nu frivolităţile, devotamentul şi nu ambiţiile? Nu am avut altă ambiţie decât să construiesc fericirea în jurul meu. … Nu numai că nu ştiu cine sunt, dar nici cum ar trebuie să fiu. Albul şi negrul se confundă, lumea este o magmă şi eu nu mai am contur. Cum să trăiesc când nu mai cred în nimic şi nici în mine?”

Femeia sfâşiată m-a obosit fără să mă plictisească şi m-a dezgustat fără să reuşească să mă facă să empatizez. Nu mi-a oferit vreun răspuns magic, dar nu m-a lăsat nici cu semne de întrebare; acelaşi scenariu de când e lumea lume şi tocmai asta îl poate apropia pe cititor de povestea lui Beauvoir. În ce mă priveşte nu am fost altceva decât un rece spectator asistând la o bizară plângere de milă şi n-am căpătat decât un gust acru şi un sentiment de urât cu atât mai mult cu cât spectacolul mi-a confirmat că toate’s vechi şi nouă toate.

„Inteligenţa nu este o facultate separată; când mă învârt în cerc în jurul obsesiilor mele, inteligenţa nu mai are efect.”

Mamele posesive, depresiile şi adulterul, nu s-au inventat astăzi şi nici pe vremea scriitoarei, iar noi oamenii ne învârtim mereu în acelaşi cerc vicios fără să ne dorim cu adevărat să punem piciorul pe pământ sigur; ne place aşa ameţiţi, când ne doare avem confirmarea că suntem încă vii; e destulă euforie în suferinţă, liniştea e plictisitoare şi am pierde prea mult timp dacă ne-am hotărî să căutăm fericirea, cam astea au fost concluziile la care am ajuns în urma lecturii. E trist să observi că există oameni care îşi imaginează că ceilalţi sunt datori să fie de acord cu ei şi să le oblojească rănile, să le coasă zâmbete pe faţă şi să le propulseze autostima la ceruri.

“În poveștile legate de despărțiri, istorisite de femei, nu pricepi niciodată nimic. „Misterul masculin” este mult mai impenetrabil decât „misterul feminin”.

La prima vedere am fi înclinaţi să credem că cele trei femei sfâşiate bâjbâie prin întuneric în urma trădării, dar singurătatea în care s-au trezit aruncate e mai degrabă un răspuns la egoismul şi egocentrismul lor. Bărbatul comod şi femeia sacrificată sunt doar clişee, războiul dintre sexe o pierdere de timp. Să ne dăm de o parte sau de altă ar arăta că nu am înţeles nimic. Avem datoria să pătrundem înţelesul lucrurilor nu să-i părtinim pe semenii noştri, avem datoria, fie că suntem femei sau bărbaţi, să ne construim pe lângă vieţile împreună, vieţi separate în care să ne odihnim de tot ce înseamnă dependenţă afectivă.

“Dumnezeule mare! Viața este atât de lină, limpede, curge de la sine atunci când lucrurile merg bine. Și este suficient să te împotmolești o dată. Atunci descoperi că este opacă, că nu știi nimic despre nimeni, nici despre tine, nici despre ceilalți: cine sunt, ce gândesc, ce fac, cum te privesc.”

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

Câteva motive să o citești pe Rodica Ojog Brașoveanu

1. Este genul de autoare care prin măiestria condeiului și prin umorul fin te poate scoate oricând dintr-o stare de deprimare sau dintr-un reading slump. 2. Rar întâlnești[...]

Tony Mott – Toamna se numără cadavrele (Recenzie)

Toamna este un anotimp frumos, dar și periculos, mai ales în Brașovul în care trăiește Gigi Alexa. Gigi Alexa înconjurată de vechii ei colegi și prieteni își caută un nou partener?[...]

Câteva concepte mișto din Atlasul Fericirii

Ubuntu UBUNTU: sugerează că ajutorarea semenilor noștri ne sporește avuția individuală, făcând în același timp să înflorească societatea în întregul ei. Ubuntu înseamnă să[...]