Leda, o profesoară de literatură engleză, divorțată de ani buni, rămâne singură după ce fetele sale pleacă în Canada, la tatăl lor. Convinsă că va fi copleșită de singurătate, Leda se lovește inițial de o libertate la care nu îndrăznise să spere. Această libertate însă, se transformă, încet-încet, într-o tulburătoare introspecție, provocată de întâlnirea cu o familie gălăgioasă într-un sătuc din sudul Italiei, loc în care Leda merge să-și facă vacanța.

”Limbile au pentru mine un venin secret care, din când în când, face clăbuci și pentru care nu există antidot.”

Titlu: Fiica ascunsă

Autor: Elena Ferrante

Editura: Pandora M.

Număr pagini: 140

An apariție: 2017

Traducător: Cerasela Barbone

”În conversațiile cu fiicele mele aud deseori cuvinte sau propoziții omise. Ele, uneori, se înfurie, îmi spun mama – n-am spus asta niciodată – tu o spui – ai inventat-o. Dar nu inventez nimic, îmi este de ajuns să ascult, ce nu se rostește e mai elocvent decât ce se spune.”

Îmi propusem să citesc Fiica ascunsă abia după Zilele abandonului pentru că auzisem că ar fi cea mai puțin interesantă din scrierile Elenei Ferrante. Întâmplarea a făcut însă ca Fiica să ajungă la mine înaintea Zilelor, așa că n-am întârziat să mă afund în lectură.

Trebuie spus că, odată parcursă ultima pagină, am început să mă gândesc c-ar fi cazul să iau mai puțin în serios părerile altora despre cărți pentru că, la urma urmei, părerile sunt întotdeauna subiective.

”Bărbații au întotdeauna ceva patetic, la orice vârstă. O aroganță trufașă fragilă, o îndrăzneală temătoare. Nu mai știu, astăzi, dacă mi-au stârnit iubirea sau doar o înțelegere afectuoasă pentru slăbiciunile lor.”

Fiica ascunsă este o carte puternică și tulburătoare, în stilul caracteristic al autoarei, nu e cuprinsă de delir ca Iubire Amară, iar povestea nu e la fel de bine ambalată ca cea din tetralogie, dar la mine a ajuns fix ca o săgeată bine împlântată.

”Se știe cum sunt copiii, uneori te iubesc cocoloșindu-te, alteori încercând să te creeze din nou de la început, reinventându-te, ca și cum ar crede că ai crescut prost și trebuie să te învețe cum e pe lumea asta, muzica pe care trebuie s-o asculți, cărțile pe care trebuie să le citești, filmele pe care trebuie să le vezi, cuvintele pe care trebuie să le folosești și acelea pe care nu trebuie, pentru că deja sunt vechi, nu le mai folosește nimeni.”

Deși nu sunt mamă, mesajul livrat m-a atins în mod profund. Sau poate că m-a atins tocmai pentru că nu sunt mamă, căci Leda nu e deloc mama perfectă cu care ai putea simpatiza, ci o femeie care se luptă cu fantasmele propriei sale copilării.

”Te uiți la un copil și imediat începe jocul asemănărilor, e graba de a-l închide în perimentrul cunoscut al părinților. De fapt e doar materie vie, al nu se știe câtelea trup întâmplător rezultat din lungile înlănțuiri de corpuri. Inginerie – natura este deja inginerie, și cultura e, știința urmează la rând, doar haosul nu este inginer – și deopotrivă necesitate furibundă a reproducerii.”

Am văzut, așadar, cartea cu ochii fiicei și ai femeii care încă nu se simte pregătită să aibă copii. Am reușit s-o înțeleg pe Leda și totodată am reușit să mă împac cumva cu alegerile pe care Lenu le-a făcut în ultimele două volume ale tetralogiei, pentru că Leda e Lenu și ambele, mă conving tot mai mult cu fiecare carte citită, sunt autoarea.

”Ce prostie să crezi că le poți povesti despre tine copiilor înainte să împlinească măcar cincizeci de ani. Să pretinzi de la ei să te vadă ca pe o persoană și nu ca pe o funcție. Să spui: eu sunt povestea voastră, voi începeți de la mine, ascultați-mă, v-ar putea fi de folos.”

Încă de la primele pagini mi-am zis că Fiica ascunsă, mai mult decât Iubire amară, e o carte pe care e musai să i-o pasez mamei. Surprinde atât de bine ambele fețe ale monedei – mama și fiica – ideea că o mamă a fost la rândul ei copilul cuiva, și-o face atât de lucid, de simplu și de direct, încât aproape c-aș spune că-i cartea mea preferată din cele citite până acum de la autoarea napolitană.

”Chiar și atunci când recunoșteam la cele două fiice ale mele ceea ce mi se păreau a fi calitățile mele, simțeam că era ceva ce nu funcționa. Aveam impresia că nu știu cum să le folosească, că partea mea cea mai bună devenea, în corpurile lor, o altoire greșită, o parodie și mă enervam, mă rușinam. În realitate, dacă stau bine să mă gândesc , îndrăgeam mult la fiicele mele ceea ce mi se părea străin. La ele – simțeam eu – îmi plăceau mai mult trăsăturile care proveneau de la tatăl lor, chiar și după ce căsnicia noastră s-a terminat furtunos. Sau acelea care trimiteau la strămoși despre care nu știam nimic. Sau acelea care păreau, în combinarea organismelor, o invenție ciudată a întâmplării.”

Totuși Fiica ascunsă e doar scheletul în jurul căruia s-a dezvoltat tetralogia, e mai puțin vie, mai puțin alambicată. E profundă și introspectivă, mai puțin bogată, deși conține toate motivele care au făcut din seria Prietenei geniale un succes internațional.

”Vine întotdeauna momentul în care copiii tăi îți spun cu tristă mânie de ce mi-ai dat viață.”

Am citit-o pe nerăsuflate, într-o seară, imediat cum am pus mâna pe ea. Cu toate că se făcuse târziu nu mi-a venit s-o las din mână pentru că Ferrante e așa, se ține scai de tine odată ce-ai lăsat-o să-ți intre pe sub ochi.

Acum aștept să-mi pice în mână Zilele abandonului, cartea care în opinia multora e următoarea cea mai bună după tetralogie. Am așteptări mari, așa cum am întotdeauna când pun mâna pe-o carte a Elenei Ferrante și, culmea, niciodată nu mă dezamăgește, ci din contră, face ca emoția să mă furnice peste tot.

XOXO

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

10 Motive să citești Sacoșa cu stele

Pentru că Iulia Șchiopu, autoarea, are un univers interior în care e musai de făcut un popas Pentru că este cea mai frumoasă carte ilustrată pe care am văzut-o vreodată Pentru că[...]

10 Cărti în straie cool – Partea 2

Spulberatic – Anca Vieru  Încep cu Spulberatic, o lectură din toamna anului trecut. Mărturisesc că titlul a fost motivul principal pentru care romanul Ancăi Vieru a ajuns în[...]

Sarah Pinborough – Prin ochii ei (Recenzie)

Louise este o mamă singură, secretară, prinsă în rutina de zi cu zi. Într-una din rarele ei seri în oraș, întâlnește un bărbat într-un bar și imediat ies scântei. Deși pleacă[...]