Articolul de față nu este o recenzie pentru că Frantumaglia nu e genul de carte căreia să-i faci recenzie. Pe de altă parte nu este nici o lectură pe care am finalizat-o, dar este în mod clar o lectură care mă bântuie și pe care am de gând să o parcurg încetișor, savurând-o și analizând-o. O consider de departe cea mai fascinantă carte a Elenei Ferrante, deși nu spune o poveste, nu urmărește un fir narativ, iar singurele și adevăratele personaje sunt gândurile autoarei.

Și tocmai despre gânduri e vorba aici, despre acele idei pe care cei cuprinși de febra Ferrante le-au simțit în romanele autoarei, și care în Frantumaglia se servesc cititorului nude, ieșind de sub mantia ficțiunii. Mi-am propus, așadar, să le adun aici, pe măsură ce parcurg cartea – momentan am ajuns la pagina 120/384 – așa că voi reveni când și când pentru a adăuga alte gânduri prin intermediul cărora sper că vor ajunge și alții să-și dorească s-o citească pe autoarea care m-a marcat.

Despre cărți și despre recitirea paragrafelor care ne-au marcat inițial

Cărțile sunt organisme complexe, rândurile care ne-au tulburat profund reprezintă momentul cel mai intens al cutremurării noastre de cititori pe care textul a pus-o în mișcare încă de la primele pagini: așadar, fie dăm de urma faliei și devenim una cu falia, fie nu mai găsim cuvintele care ni s-au părut scrise pentru noi și, dacă le găsim, par banale, chiar un clișeu.

Despre scris și ”cărțile de încurajare” pe care le citește când scrie

Când eram foarte tânără, aveam ca scop să scriu cu o energie virilă. Mi se părea că toți scriitorii de mare calibru erau de sex masculin, așadar trebuia să scrii ca un bărbat adevărat. Pe urmă am început să citesc cu multă atenție literatura femeilor și am îmbrățișat teza conform căreia fiecare mic fragment în care se poate recunoaște o caracteristică literară feminină trebuie studiat și fructificat. Dar de ceva vreme m-am descotorosit de preocupări teoretice și lecturi și am început să scriu fără să mă mai întreb de ce gen ar trebui să fiu: masculin, feminin, neutru. M-am limitat la a scrie citind când și când cărți care-mi țineau nu o frumoasă, ci o bună companie în timp ce scriam. Am o listă restrânsă, le numesc cărți de încurajare. Adele de Tozzi, Dalla parte di lei a lui Cespedes, Lettera all’Editore a lui Manzini, Menzogna e sortilegio sau Insula lui Artur ale lui Morante, etc. Oricât ar părea de incoerent, cartea care m-a însoțit cel mai mult în timp ce lucram la Zilele abandonului este Pricipesa de Cleves de Madame de la Fayette.

Despre filmul Iubire amară, ecranizarea romanului ei de debut, în regia lui Mario Martone

Trebuie să mă bucur că sunt promovată ca autoare intervievată doar grație bunului nume al unui alt autor, Martone, care face teatru, film, domenii mai emfatic expuse de mass-media? Trebuie și să mă bucur că filmul Iubire amară va semnala că există o carte Iubire amară? Nu credeți că a accepta astfel de ierarhii, a le considera firești încurajează ideea că literatura, în clasamentele valorilor culturale, ocupă locul cel mai de jos? Nu credeți că ar fi mai frumoasă o inițiativă jurnalistică care să anuleze totul și să spună publicului: citiți cărți, uitați-vă la filme, mergeți la teatru, ascultați muzică și stabiliți preferințele voastre pe baza operelor, și nu a simulării editoriale a ziarelor, a revistelor, a televiziunilor?

Despre nevoia de iubire

Nevoia de iubire este experiența centrală a existenței noastre . Oricât ar părea de lipsit de sens, ne simțim cu adevărat vii doar atunci când avem o suliță la șold pe care o târâm după noi zi și noapte, oriunde mergem. Nevoia de iubire alungă orice altă nevoie și, pe de altă parte, motivează toate acțiunile noastre.

Despre minciuni care spun adevărul

Eu nu urăsc deloc minciunile, în viață le găsesc salutare și recurg la ele când se nimerește, pentru a-mi apăra propria persoană, sentimentele, impulsurile. Dar să mint despre cărți mă face să sufăr mult, ficțiunea literară mi se pare făcută anume să spună adevărul.

Despre povara de a da interviuri

Răspunsurile ”nu știu”, dacă mergi în profunzime, ar putea revela că știu destule sau chiar prea multe. Și câteva ”da-uri”, tot  aducând argumente, s-ar putea preschimba în ”nu”. Și răspunsurile ”nu”, tot căutând, ar putea deveni niște răspunsuri ”nu știu”.

Despre psihanaliză

Trebuie să mărturisesc că psihanaliza, când am aflat câte ceva despre ea în jurul vârstei de șaisprezece ani, m-a speriat și încă mă sperie. Știu de ce. Te îndeamnă să privești foarte departe, dincolo de orice ordine constituită, și când raza vizuală redevine cea obișnuită nimic nu mai e ca înainte, orice altă discuție pare o mască de cuvinte pe care o porți ca să ascunzi angoasa. Bineînțeles, e o teamă care mă seduce, la discursul psihanalitic îmi place în special îndrăzneala lui vizionară, puterea lui corozivă ascunsă în spatele promisiunii terapeutice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

Câteva motive să o citești pe Rodica Ojog Brașoveanu

1. Este genul de autoare care prin măiestria condeiului și prin umorul fin te poate scoate oricând dintr-o stare de deprimare sau dintr-un reading slump. 2. Rar întâlnești[...]

Tony Mott – Toamna se numără cadavrele (Recenzie)

Toamna este un anotimp frumos, dar și periculos, mai ales în Brașovul în care trăiește Gigi Alexa. Gigi Alexa înconjurată de vechii ei colegi și prieteni își caută un nou partener?[...]

Câteva concepte mișto din Atlasul Fericirii

Ubuntu UBUNTU: sugerează că ajutorarea semenilor noștri ne sporește avuția individuală, făcând în același timp să înflorească societatea în întregul ei. Ubuntu înseamnă să[...]