Pablo Tusset – În numele porcului (Recenzie)

Cadavrul mutilat al unei femei apare într-un abator din sătucul de munte Horlá unde trăiesc o mulțime de personaje pitorești. În gura victimei poliția găsește un bilet cu un mesaj lugubru: ÎN NUMELE PORCULUI, iar comisarul Pujol, aflat în pragul pensionării, trebuie să investigheze acest ultim caz din cariera lui. În altă parte a lumii, la New York, protejatul comisarului, Tomás, zis T, trece printr-o decepție amoroasă, iar la întoarcerea în țară hotărăște să meargă sub acoperire în Horlá pentru a descoperi adevărul din spatele afacerii Uni-Pork. Deși nu este de acord, comisarul nu reușește să-l împiedice, căci nu poate să bănuiască ce se ascunde în spatele depresiei și singurătății lui T.

Titlu: În numele porcului

Autor: Pablo Tusset

Editura: Humanitas

Colecția: Raftul Denisei

Număr pagini: 304

An apariție: 2009

O să încep prin a spune că NU recomand cartea veganilor și homofobilor – știu o să te întrebi ce au în comun veganii și homofobii. Nimic sau în orice caz nimic concret. Ideea e alta. Introducerea e îndeajuns pentru a-i provoca unui vegan sau iubitor de animăluțe, fie ele și porcișori de cocină, o depresie în toată regula. În ce mă privește am renunțat de ceva vreme la carnea de porc, din cu totul alte motive decât salvarea planetei, dar știu sigur că dacă n-aș fi renunțat atunci, cu ani în urmă, aș fi renunțat în mod clar la nici zece pagini de la începerea romanului. Și acum să vă lămuresc cum stă treaba și cu homofobii. A doua jumătate a cărții îl poate lasa cu traume serioase pe tot omul care face sex o dată musai pentru perpetuarea speciei. Romanul lui Pablo Tusset abundă în personaje ciudate, o faună de o coloratură isterică, atât la propriu, cât și la figurat. Pentru mine a fost un deliciu, însă pentru iubitorii de clasicisme ar putea să pară un fel de vomă pe hârtie. Pe scurt nu e o carte pe care o vor agrea oamenii așezați, iubitori de tradiții, speriați de prea lumescul păcat, deși nu le-ar veni rău s-o lectureze, căci la urma urmei În numele porcului e o povestire plină de tâlc despre ce înseamnă binele și răul.

”Tinere, locul ăsta nu-i priește cuiva care nu s-a născut și a crescut aici. Acesta e purgatoriul, cei care vin aici își ispășesc o condamnare, singura necunoscută e cât o să dureze. Eu stau aici de zece ani și, din păcate, știu că o să plec de aici doar cu picioarele înainte.”

Dar să mergem dincolo de personajele pitorești care sunt construite cu mult umor, să mergem dincolo de gay, de drogați și de prostituate care de altfel nu sunt decât o realitate pe care cea mai mare partea a locuitorilor planetei preferă să n-o vadă sau se războiesc cu ea pe viață și pe moarte.

Să vorbim puțin despre psihopați, căci de la psihopați pleacă și la psihopați se întoarce cartea lui Pablo Tusset, deși îți face la un moment dat impresia că se pierde pe drum între un praf de cocaină și un pahar de coniac lungit cu sifon, dat pe gât spre seară, la taverna lui Susi, în compania bătrânului Beethoven care seamănă mai degrabă cu Einstein. Nu vă șocați! Promit ca n-am tras nimic pe nas, cu toate că nu’s convinsă că autorul era la fel de curat atunci când a scris cartea.

”Orice credință religioasă este însoțită de o morală, de niște reguli ale jocului, iar un psihopat care se respectă e amoral, incapabil de orice comportament etic, ca un rechin.”

Cartea abundă în discuții despre psihopați, cu exemple din cultura pop – o paralelă între Norman Bates din Psycho și Hannibal Lecter din Tăcerea mieilor – ori în citate din cartea lui Robert D. Hare, și vine cu sentința că lumea este guvernată de psihopați.

”Psihopații nu sunt considerați bolnavi, de fapt nici n-au conflicte nevrotice, în general sunt niște tipi destul de fericiți, datorită dezinhibării lor fundamentale. Dacă ajung să comită un delict, o fac ca să obțină un folos, sau pur și simplu din plăcere, ca să se distreze, ca și cum ar face sport. Cazurile extreme sunt date de cei care torturează sau ucid ca să se distreze, iar uneori merg până într-acolo că se și laudă cu isprava lor sau se joacă de-a v-ați ascunselea cu poliția doar ca să se dea mari.”

În numele porcului zic unii că începe greoi și se termină brusc, dar, oricât de brusc s-ar termina, nimic nu e lăsat la voia întâmplării și totul se leagă perfect până la final. Fiecare mic detaliu care ar putea părea agasant ori neimportant în cele din urmă își găsește rostul. Totuși nu e un roman polițist tipic așa că mai degrabă cred că asta e ceea ce nemulțumește cititorul.

Pe mine, după cum am spus, nu m-a nemulțumit, ba chiar i-am acordat 4 stele din 5 pe Goodreads – 5 stele nu primesc decât cărțile la care m-aș întoarce peste ani, cărțile pe care le-aș reciti oricând cu plăcere. Cu alte cuvinte În numele porcului mi-a plăcut suficient cât să-mi doresc să-l mai citesc si cu alte ocazii pe Tusset, dar nu atât de tare încât să-l mai iau la răsfoit când mi-o suna ceasul pensionării.

”Rareori obții o informație valabilă punând întrebări directe, chiar dacă ți se răspunde corect. Răspunsul e determinat de întrebare și adesea oferă o imagine incoerentă și scoasă din context, precum pozele făcute într-o călătorie.”

Dar să vă povestesc puțin despre construcția romanului care mi s-a părut tare interesantă și care pleacă de la o pictură de Bosch – Grădina desfătărilor umane, cu paradisul la stânga, pământul în centru și infernul la dreapta.

”A fi scriitor e ca și cum ai fi o prostituată: până nu ești plătit pentru munca ta nu te poți considera ca atare.”

Ei bine, cartea începe cu paradisul, cu pământul făgăduinței, țara tuturor posibilităților, America, unde T merge pentru a obține o bursă de rezidență. T nu știe prea bine ce vrea de la viață, e scârbit de tot și de toate. Nu are familie și singurele persoane de care se simte apropiat sunt comisarul Pujol și soția acestuia, Mercedes. T poartă cu el o reproducere după Madona lui Bellini și rămâne ca trăsnit când la Insitutul de Studii Aplicate, femeia responsabilă să îi ia datele este imaginea vie a portretului (sau în orice caz așa i se pare lui).

Un capitol mai apoi coborâm dintre norișori și ne întorcem pe pământ, în Spania, unde comisarul Pujol constată că vremurile se schimbă și că are nevoie de un update. Pentru început intră într-un magazin de discuri și pleacă cu un CD cu ultimele noutăți din muzica autohtonă. Apoi începe să lucreze serios la caz și pornește să se documenteze despre psihopați. Bătrânul e simpatic și cumsecade, un băiat de viață, cu miros de copoi și minte brici. Întreabă în stânga și în dreapta, se împrietenește cu un scriitor și continuă să lucreze pentru a-și schimba imaginea. Discuțiile cu soția sunt savuroase, uneori chiar înduioșătoare.

Și între o frântură de paradis și o călătorie pe pământ, picăm în infern, alături de T care suferă o decepție amoroasă și pleacă la datorie, în sătucul Horlá unde trag numai sinucigașii. Aș fi înclinată să spun că în iad lumea petrece bine, căci partea asta din carte a fost de departe cea mai nebună și mai deocheată. A fost de un comic grotesc, căci mi-a fost imposibil să nu râd citind și totuși m-am cutremurat gândindu-mă la cât de veridic e totul. E de ajuns să deschizi televizorul pe știri și singur ți se va spune că în satul X, baba Y a fost alergată cu toporul după care a fost violată cu bestialitate. Partea bună a lucrurilor e că se întâmplă și la case mai mari, nu doar în România, așa că m-am liniștit întrucâtva.

”Noi, adulții, nu ne deosebim prea mult de copii, cel mai slab are toate șansele să ajungă ținta cruzimii, chiar dacă e nevinovat. Și știi de ce? Pentru că de un călău ți-e frică, e puternic și crud, capabil de răzbunare. Nu și victima, mai ales o victimă înfrântă și umilită, în stare să îndure și să se cufunde în propria-i singurătate. Dar se declașează alt mecanism pervers, de natură să-i liniștească pe toți: să crezi că victima a meritat acțiunea călăului. Și-a căutat-o cu lumânarea, mie n-o să mi se întâmple așa ceva, nu e cazul. Asta spune lumea, așa scapă de frica de călău și totodată de rușinea de a fi lașă.”

O altă problemă pe care o ridică romanul lui Pablo Tusset o reprezintă relațiile toxice, bărbații care au o dambla și pe care nu-i poți ghici chiar din prima pentru că’s nemaipomenit de carismatici și atrăgători. Deși nu insistă prea tare pe subiect, autorul îl pune foarte bine în valoare. E drept că mi-ar fi plăcut ca latura asta să fie aprofundată, dar nu am simțit că romanului îi lipsește ceva și cred cu tărie că orice pagină în plus i-ar fi răpit din vitalitate.

”Dacă ești crud și laș cu moderație ai mai multe posibilități să supraviețuiești, drept care cei cruzi și lași cu moderație se înmulțesc ca microbii. Iar cei mai cruzi și lași, mai ales dacă posedă o inteligență ieșită din comun, pot ajunge departe.”

Mi-a plăcut mult că În numele porcului nu a adus în atenția cititorului niciun gay oropsit de soartă pentru simplul fapt că e gay, sătulă fiind de clișeul ăsta care apare obsesiv prin mai toate cărțile și care inevitabil duce la împărțirea unei societăți în două tabere adverse (zise pacifista din mine). Mi-a plăcut că a fost despre psihicul uman, despre ce înseamnă abandonul, despre cum devenim suma deciziilor pe care le luăm. Mi-au plăcut totodată referințele culturale – muzică, filme, cărți, etc. Mi-a plăcut finalul psihedelic, demn de Fight Club.

”Orice ar susține manualele de psihologie pentru toți, confesiunea n-are întotdeauna efectul cathartic dorit. Una e să fii conștient de propria-ți durere, s-o conștientizezi limpede pentru ca să te confrunți cu ea la maturitate, și cu totul altceva e s-o faci publică. Uneori e contraproductiv.”

Mi-a plăcut T, să-l ia naiba, mi-a plăcut tare de tot și mi-aș fi dorit să-i despic capul în două ca să-i citesc în creieri planurile, sucelile și învârtelile.  Mi-a plăcut umorul negru și mi-a plăcut poveste asta cât se poate de mind-blowing. Așa că dacă vreți să râdeți ori vreți să vă șocați, luați de citiți În numele porcului, o carte pe care eu am ales-o după titlu și care nu pare scrisă cu intenția de a plăcea cititorului, ceea ce o face cu atât mai mișto.

XOXO