Haruki Murakami – Iubita mea, Sputnik (Recenzie)

Sumire, o tânără nonconformistă de 22 de ani, visează să devină scriitoare și se îndrăgostește pentru prima oară de Miu, o femeie căsătorită și mult mai în vârstă decât ea. Cele două călătoresc prin Europa în interes de serviciu și ajung să își petreacă vara pe o mică insulă din Grecia. La un moment dat Sumire dispare fără urmă. În căutarea ei pornește și K, un prieten aproapiat.

Titlu: Iubita mea, Sputnik

Autor: Haruki Murakami

Editura: Polirom

Număr pagini: 252

An apariție: 2014

Traducător: Andreea Sion

Nu a fost prima dată când l-am citit pe Murakami și nu va fi nici ultima. Iubita mea, Sputnik este al doilea roman al autorului pe care îl parcurg. Am făcut cunoștință cu el în urma cu vreo doi ani, cred, când am citit Pădurea Norvegiană. N-aș ști să spun dacă mi-a plăcut mai mult ca Sputnik, e posibil, întrucât muzica de pe fundalul poveștii a fost mai aproape de sufletul meu. Dar, dincolo de asta, oricât de ciudat ar părea, pentru mine Murakami e o stare – am simțit asta atunci și mi s-a confirmat acum – așa că nu-mi pasă ce povești spune, aproape că mi se pare irelevant, îmi pasă, îmi place, ridică pielea pe mine felul în care le spune.

”Mărunțișurile pe care le gândești cu propria-ți minte sunt mai importante decât marile idei emise de alții.”

Murakami creează un cadru de realism magic, cu atât mai pregnant în Iubita mea, Sputnik, țese un covor fermecat din poezie și filosofie, iar treaba asta e de o frumusețe răvășitoare. Dacă în Pădurea Norvegiană se întrezărește viitorul, iar întrebările își găsesc oarecum răspunsurile spre final, Sputnik te lasă în ceață, te lasă să plutești în aer, te obligă să rumegi idei multă vreme, să cauți să descifrezi simboluri.

Iubita mea, Sputnik e o metaforă a singurătății. Ține-te departe de ea dacă singurătatea te apasă. Cartea e ca o cădere în gol sau în orice caz e ca o invitație pe buza prăpastiei pentru cei care au o înclinație spre suferință. Iubita mea, Sputnik este totodată despre nevoia de a avea o lume interioară în care să te refugiezi ca în pântecul matern. Și, nu în ultimul rând, este despre dorințele reprimate, dorințele alea, așa zis întunecate, pe care încercăm să le ascundem și de care, până într-un punct, ne e teamă că, odată îmbrățișate, ne-ar putea transforma în altcineva – lupta cu umbra când, de fapt, integrarea ei ne-ar permite îmbrățișarea adevăratului eu.

”În lumea viselor nu e nevoie să facem distincții între lucruri. Niciodată. Acolo nu există granițe. De aceea, aproape că nu există nici coliziuni. Iar dacă totuși se întâmplă, nu sunt dureroase. Realitatea e însă complet diferită. Realitatea mușcă.”

Sputnik este de asemenea o călătorie, una pe o idilică insulă grecească ori una în lumea viselor, la alegere. Mărturisesc că a fost un moment când cartea lui Murakami m-a dus cu gândul la Magicianul lui Fowles. Poate, mi-am zis, K nu e decât un Urfe pe seama căruia Miu și Sumire se distrează puțin.

Mi-a plăcut felul în care povestea a curs, mai întâi lent, apoi intens, tulburător, ireal. Am citit recenzii care vorbeau despre nota policier a romanului, despre suspans și mister. Ei bine, eu aș înlocui mister cu magie, suspans cu anxietate. Iubita mea, Sputnik nu e un roman care să șocheze. Cititorul știe de la bun început că Sumire dispare, iar tot ce vine pe parcurs, întâmplările care duc la dispariția ei sunt cât se poate de banale. Viața lui K este de asemenea banală. Doar Miu dă viață poveștii, prin aerul ei desprins din lumea de dincolo. Am devorat paginile care conțin secretul ei de parcă aș fi fost în transă, dar, în mod ciudat, anticipam ce avea să se întâmple înainte să termin de parcurs rândurile.

„Dacă n-am avea parte de lucruri inutile, viața noastră și-ar pierde până și imperfecțiunea.”

Am rezonat cu finalul care pare că a nemulțumit mulți cititori. Am rezonat în sensul că uneori mi se pare sănătos ca oamenii să-și răspundă singuri la întrebări. M-ar oripila ideea unei continuări, cum am remarcat că doreau unii, alții, așa cum mă oripilează că oamenii de multe ori vor ca totul să li se explice și nu pot accepta frumusețea care naște din necunoscut și multiplele posibilități care li se deschid înainte.

Ce mi-a plăcut la Iubita mea Sputnik

Mi-a plăcut mult titlul, ideea de la care a plecat titlul, metafora din spatele lui. Mi-a plăcut muzica, îmi place mult muzica din romanele lui Murakami, îmi place cu atât mai mult cu cât eu sunt cititorul care are nevoie de muzică pe fundal atunci când citește. Mi-a plăcut că niște întâmplări absolut banale au fost îmbrăcate într-o aură de fantastic. Mi-a plăcut că, prin scriitura lui, Murakami mi-a creat impresia că mă afund într-un vis, nu într-o lectură. Mi-a plăcut plimbarea prin Grecia, mi-au plăcut referințele culturale – cărți, muzică, film.

Ce nu mi-a plăcut

Nu mi-au plăcut personajele. Am înțeles specificul lor japonez, le-am înțeles și rănile emoționale, dar nu mi-a plăcut felul în care au ales să își creeze un cult al suferinței. Poate că mulți percep Iubita mea, Sputnik ca pe un roman de dragoste despre un triunghi amoros și le este mai ușor să rezoneze cu personajele. Eu îl consider mai degrabă un roman cu tentă psihologică despre trei oameni labili emoțional.

Cui recomand Iubita mea, Sputnik

Celor care simt nevoia de introspecții, celor care iubesc poezia, muzica, ideile, celor care au chef de-o plimbare pe-o mică insulă grecească, celor care nu sunt prea triști în perioada asta, celor care au cochetat cu cultura japoneză în alte forme, dar nu au citit încă nicio carte de pe meleagurile alea, celor care iubesc realismul magic, celor care vor să citească ceva scurt și ușor de parcurs – Murakami e accesibil și se citește pe nerăsuflate.

Concluzie

Dacă citești Iubita mea, Sputnik, citește-o cu baladele lui Brahms pe fundal. O combinație dumnezeiască!

Cei interesați găsesc cartea pe Libris cu 20% reducere.

XOXO