Sidonia Drăgușanu – Jurnalul Aurorei Serafim (Recenzie)

Jurnalul Aurorei Serafim este povestea unei tinere educatoare care, după o relație toxică și o trădare venită din partea celei mai bune prietene, reușește să se reinventeze și ajunge să cunoască doi bărbați care se îndrăgostesc de ea – un văduv cu doi băieți de grădiniță și un doctor, coleg de muncă la căminul unde Aura lucrează.

Titlu: Jurnalul Aurorei Serafim

Autor: Sidonia Drăgușanu

Editura: Hoffman

Număr pagini: 240

An apariție: 2018

Sidonia Drăgușanu a fost o prozatoare, jurnalistă și autoare dramatică. Și-a făcut debutul în anul 1934 cu romanul Într-o gară mică. I-au urmat alte trei romane, o serie de nuvele, piese de teatru și cărți pentru copii. Sidonia s-a născut ca fiica Matildei și a lui Leon Drăgușanu, pe 4 august 1908, iar astăzi se împlinesc 111 ani de la evenimentul pe care am ales să-l sărbătoresc citind cel de al treilea roman al autoarei – Jurnalul Aurorei Serafim – publicat pentru prima dată în 1957 și reeditat de Editura Hoffman, la inițiativa familiei, în 2018.

Încep prin a spune că Jurnalul Aurorei Serafim este o lectură scurtă și accesibilă, un roman social și de dragoste care m-a surprins plăcut. Am auzit pentru prima dată de Sidonia Drăgușanu atunci când prietena care mi-a împrumutat cartea – Jurnalul nu îmi aparține – mi-a cerut referințe înainte să facă achiziția. A trebuit să dau o căutare pe google ca să mă pun la curent și am aflat astfel câte ceva despre autoare și opera ei. Știu că mi-a atras atenția romanul de debut, Într-o gară mică, roman pe care sper să îl citesc la un moment dat.

Când Jurnalul Aurorei mi-a picat în mână în urmă cu o săptămână, mărturisesc că eram tare curioasă și totodată sceptică în ceea ce-l privește. Astăzi, la nici o oră după ce l-am terminat, pot spune că nu-mi pare rău că mi-am făcut timp pentru el, a fost o experiență interesantă, deși lectura nu mi-a trezit vreo emoție în mod special. I-a lipsit suflul cu care m-au obișnuit romanele Cellei Serghi, scrise cam prin aceeași perioadă, iar cântarea partidului a fost prea evidentă ca să nu înăbușe pofta de viață a cărții. Totuși, poate tocmai pentru asta, pentru mostra asta de cenzură prin care trecea un manuscris în acele vremuri, consider Jurnalul Aurorei Serafim o carte de luat în considerare.

”Numai cine se plictisește mereu nu se plictisește de fapt niciodată, fiindcă nici n-are când.”

Aurora e tipica fată bună, fără încrederea în ea însăși, care în adolescență s-a lăsat înșelată de fastul burghez descoperit în casa prietenei sale Lavinia, iar mai apoi s-a dedat vieții boeme alături de un pictor chinuit de propriile neputințe și spaime. Ștefan o domină și o brutalizează în repetate rânduri, eliberându-se de frustrări prin pretextul unei false gelozii, după care o părășește fără menajamente și se abandonează unei pasiuni de moment pentru Lavinia, prietena despre care Aurora află că nu îi este tocmai prietenă.

”Scrupulele și le inventează timorații, lașii, ca să-și ascundă slăbiciunea, neputința… frica de răspundere, de consecințe.”

Ce o salvează pe Aurora este munca, credința ei într-un bine comun, iubirea pentru copiii altora. Aurora și Lavinia sunt construite în antiteză, Aurora reprezintă clasa muncitoare, în timp ce Lavinia reprezintă burghezia decadentă. Totuși, Aurora nu are puterea eroinei, iar romanului îi lipsește poate tocmai asta, puterea protagonistei de a trăi, de a iubi și de a greși. Chiar dacă Jurnalul Aurorei Serafim este, pe lângă un roman social, unul de dragoste, iubirea e cumva apatică, lipsită de zvâc. Cei doi bărbați care intră în viața Aurorei sunt, la fel ca cele două prietene, doi poli opuși. Dacă doctorul este comunistul convins, inginerul Runcan, văduvul cu doi copii mici, e un personaj interesant și aproape pitoresc în romanul cumva prea gri.

”O femeie nu poate iubi complet și total decât pe primul bărbat din viața ei, cel care urmează este pus inevitabil în fața unui termen de comparație care maculează iubirea lui.”

Romanul tratează însă subiecte sensibile ca abandonul de copii, violența în cuplu și în familie, conformismul la locul de muncă, mortalitatea la naștere, materialismul, căsătoriile din conveniență, multe din ele încă de actualitate, iar treaba asta mi-a plăcut poate mai mult decât povestea de dragoste. Jurnalul Aurorei Serafim îl lasă totodată pe cititor să arunce o privire într-un cămin de stat, să se familiarizeze cu meseria de educator și chiar să afle câte ceva despre psihologia copilului. Fragmentele despre jocurile în care Aurora îi antrenează pe copii sunt simpatice și nu mă mir că prietena mea a fost încântată atunci când a citit cartea având în vedere că este ea însăși educatoare.

”Am observat, din contactul meu atât de apropiat și de consecvent în ultimii doi ani cu copiii, că aceia dintre ei care resping cu o minte rece și practică misterul, încercând bănuitor să-l destrame, au în general o sensibilitate comună și o inteligență mediocră.”

Citind cartea Sidoniei Drăgușanu am aflat și-un amănunt care îmi scapa: Brașovul, orașul sufletului meu, purta în anii 50 numele de Orașul lui Stalin, o totală noutate pentru mine.

Cui recomand cartea:

Celor care sunt interesați să vadă cum arată un roman cenzurat. Ediția din 2018 a Jurnalului a păstrat acele fragmente pe care autoarea le-a adăugat la cererea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. Îl recomand totodată celor care vor să citească un roman de dragoste de modă veche, care livrează o poveste poate prea candidă ca să mai impresioneze în zilele noastre, celor care iubesc romanele sociale și celor care se pregătesc pentru o meserie de educator.

Concluzie:

Jurnalul Aurorei Serafim este o lectură de weekend, scurtă și accesibilă, care, deși nu vine cu emoții puternice, spune povestea unor vremuri pe care nu ar trebui să le uităm.

Voi ați citit-o pe Sidonia Drăgușanu? Dacă da, care din cărțile ei credeți că merită recomandată?

XOXO