”Fiecare nume e o formulă magică. Literele dansează laolaltă, fiecare cu rotirea și farmecul ei, fiecare o necunoscută în egală măsură cu celelalte, și împreună plăsmuiesc misterul pe care îl închide în sine numele.

Ca o vrăjitoare în întuneric, adăugând literă cu literă, ingredient după ingredient, unitatea de limbaj prin care suntem cunoscuți aruncă o vrajă asupra noastră. Sunt nume care ne ajută să ne avântăm până în înaltul cerului, așa cum sunt nume care ne apasă pe umeri și ne trag viclenește în jos.”

V-am mai spus că ador cărțile cu capitole scurte? Ei bine, cartea asta e una din ele, motiv pentru care s-a citit rapid-rapid, ușor-ușor. Nu mai dădusem ochii cu autoarea până acum și, cu toate că o prietenă, foarte prinsă de scrierile ei, mi-a recomandat să încep cu Bastarda Istanbulului, eu am ales Laptele Negru, din motive mai personale.

Cartea lui Shafak, e o carte pentru toate femeile, fie că-s mame, scriitoare, feministe, ori în căutarea propriei spiritualități. Este o autobiografie mai puțin convențională, în care autoarea reface drumul de la cea care a fost în trecut până la cea care este astăzi, drumul de la scriitoarea care fuge de ideea maternității, la mama năpădită de nesiguranță și griji care câștigă în cele din urmă lupta cu depresia postnatală. Autobiografia lui Shafak se împletește cu poveștile a zeci de scriitoare care s-au aflat, într-un fel sau altul, în fața aceleași întrebări: Poate o romancieră să fie o mamă bună?

Adevărul e că ăsta mi-a fost motivul, asta m-a împins să aleg Lapte Negru. Simpla întrebare mi-a stârnit curiozitatea. Am vrut să știu. Am vrut să aflu. Și am savurat cartea ca omul care bate toată ziua din taste și mâzgălește caiete după caiete, căznindu-se să debuteze ca scriitor. Mi-am pus întrebări ca femeie care privește maternitatea ca pe ceva foarte puțin aplicabil în viața ei, am strâmbat din nas ca reprezentantă a sexului frumos ce respinge feminismul și feministele și am căzut obosită și la un pas de plictiseală în fața haremului interior al autoarei.

”Credința joacă un rol important în a fi scriitor. Ajungi să crezi cu atâta forță în poveștile pe care le creezi, încât uneori lumea din afară ți se va părea fadă și neînsemnată. Când te sună prietenii, când apare o problemă importantă, când soțul vrea să luați cina în oraș, când obligațiile sociale îți apasă pe umeri, vei găsi o scuză ca să scapi de fiecare. Totul va fi ”pe locul doi” – vei găsi timp doar pentru scris.”

”Romanciera este și trebuie să fie egoistă. Condiția de mamă se bazează pe ”dărurire”. Pe când romanciera este o introvertită, cel puțin pe durata scrierii unui roman, mama este – prin definiție – extrovertită. Romanciera își contruiește o cămăruță în adâncul minții sale și încuie ușa, pentru ca nimeni să nu poată intra. Acolo își ascunde secretele și ambițiile de toți ochii iscoditori. Când despre mamă, ea trebuie să-și țină toate ușile și ferestrele larg deschise, fie iarnă, fie vară. Copiii ei pot să intre pe unde au chef și să colinde peste tot după plac. Nu are nici un ungher tainic.”

Deși inventivă penița scriitoarei, cele 6 Degețici au dus-o într-o zonă nu prea profundă. N-am reușit să gust umorul nomadei, dar m-am bucurat să trec prin viața scriitoarelor în compania ei, m-am bucurat s-o regăsesc pe Zelda, m-am gândit cu părere de rău la Sylvia, m-am ciocnit pentru a nu știu câta oară cu Simone de Beauvoir, am zâmbit cu melancolie găsind-o printre rânduri pe Lou Salome și am făcut cunoștință cu Audre Lorde, Ayn Rand, Courtney Love, George Sand și alte femei și mame, toate scriitoare de care nu mi se mai împiedicaseră pașii înainte.

Probabil mămicile din lumea întreagă se vor coaliza împotriva mea. Cum pot să n-o găsesc profundă pe Elif Shafak care și-a pus sufletul pe hârtie, cu sinceritate, și confuzii, și depresie? Dar zău, cu riscul de a mă face detestată, haremul ei interior mi s-a părut o enormitate, iar numele Degețicilor o glumă proastă. Deși Elif Shafak e un povestitor nemaipomenit, în mod clar nu e și un om cu un simț al umorului prea dezvoltat. Dacă și-ar fi păstrat pentru sine încercarea de a fi amuzantă, cartea ar fi devenit, negreșit, una din cărțile mele de suflet. Dacă haremul interior ar fi rămas o metaforă și dacă toată acea călătorie în căutarea indentității și a echilibrului s-ar fi desfășurat în tonul serios pe care îl merita, m-ar fi atins cu mult mai mult, cu mult mai puternic.

Din păcate asta nu s-a întâmplat, motiv pentru care mă simt întrucâtva dezamăgită. V-o recomand totuși, în special cititoarelor, e o carte care merită citită și care te poartă prin viețile unor femei alături de care e tare plăcut să petreci câteva zile.

”Deprimații nu se află doar în alt spațiu, relația lor cu timpul este și ea distorsionată. Depresia recunoaște o singură diviziune a timpului – trecutul – și un singur fel de a vorbi:  ”Măcar dacă”. Oamenii deprimați au foarte puține contacte cu momentul prezent. Trăiesc cu îndârjire în amintirile lor, reînviind tot ce a venit și a trecut. Ca un hamster pe o roată sau un șarpe care și-a înghițit coada, sunt blocați într-un carusel al tristeții.”

”Asta să fie depresia – sentimentul tot mai adânc că legăturata cu Dumnezeu s-a rupt și ai rămas să plutești de unul singur într-un spațiu lichid întunecat, ca unastronaut care s-adesprins de nava sa și se tot ce îl lega de pământ?”

 

XOXO