David Kinsella este un regizor britanic, prin sânge irlandez, stabilit în Norvegia. Cu ocazia unui festival de film de la Chișinău, David acordă un interviu unui post de televiziune și o cunoaște pe Alisa, prezentatoarea matinalului, cu 20 de ani mai tânără decât el, de care se îndrăgostește fulgerător.

Titlu: Logodnica

Autor: Doina Ruști

Editura: Polirom

Colecție: fiction Ltd

Număr pagini: 256

An apariție: 2017

Pentru că de la o vreme simt cumva că toamna este perioada perfectă pentru a mă pierde în literatura română contemporană, pe la începutul lui septembrie am pus mâna pe câteva cărți de la Editura Polirom, printre care și Logodnica Doinei Ruști. O mai citisem pe autoare cu alte două cărți, în urmă cu ceva ani, și recunosc că îmi era dor să mă delectez cu unul din romanele ei magistral scrise. Am ales Logodnica pentru că am fost furată de coperta ilustrată de Iulia Șchiopu și pentru că, de ce să nu recunosc, am fost curioasă să o descopăr pe Doina Ruști și dintr-o altă perspectivă – primele romane citite, Zogru și Manuscrisul fanariot, abordând teme complet diferite de cea din Logodnica.

”Omenirea are de câștigat doar din donațiile care construiesc un viitor fără sărăcie. A te milostivi la întâmplare de toți milogii e ca și cum ai încerca să umpli un sac fără fund.”

Dacă la prima vedere te-ar tenta să crezi că Logodnica este o poveste de dragoste ușurică și plină de clișeele epocii moderne – bărbatul de vârstă mijlocie îndrăgostit de puștoaica vânătoare de averi – pe măsură ce te adâncești în lectură începi să simți cum ești înghițit de traume nerezolvate și de mizeria în care se scaldă lumea. În 250 de pagini, Logodnica te seacă și totodată te împovărează.  E un roman profund despre natura umană, despre relațiile sociale, despre extremele Europei, un mix de psihologic, social și politic în care dragostea e mai mult un pretext.

”Se spune că dacă povestești lucrurile dureroase este ca și cum le-ai ucide. Cu cât poveștești mai multor oameni , cu atât se diluează povestea. Este și nu este așa. Povestind, îți tocești de fapt sensibilitatea față de niște experiențe care cu cât sunt mai dureroase , cu atât valorează mai mult pentru un suflet de om.”

Nici oralitatea stilului atât de caracteristică Doinei Ruști, nici umorul fin, nu au reușit să-mi stingă gustul amar pentru că povestea este atât de ancorată în realitatea, atât de vie și de brutală încât te face să urli la cer. Nu am empatizat însă cu niciun personaj, găsindu-le pe toate demne de cel mai crunt dispreț, dar cumva tocmai asta m-a făcut să sufăr, gândul că oamenii ăștia există și nu ai unde să te ascunzi de ei – oameni care se pretează la orice pentru bani, postaci pe rețelele sociale care urlă sus și tare niște păreri care nici măcar nu le aparțin și care pot influența în masă, bărbați educați care cară după ei complexe și proiectează asupra unor femei grav dezechilibrate, prieteni gata să îți sară la gât pentru bani, prostituție, misoginism, avorturi, nevoia de validare luată din online.

”Când mă întreabă cineva de ce este atât de greu să ai încredere în oameni, răspund întotdeauna cu o întrebare: de ce este atât de greu să-ți ții o promisiune? Sunt două lucruri legate în aceeași batistă”

Cartea este scrisă în două părți: confesiunea lui David, bărbatul cu complexul salvatorului, și cea a Alisei, femeia borderline, și le dă ambilor protagoniști dreptul la replică, astfel încât îi poți detesta pe amândoi liniștit și în egală măsură. David se lasă exploatat financiar, trăind cu speranța că într-o zi Alisa îi va aprecia eforturile și va înțelege că el e cea mai bună opțiune pe care o are. Alisa, pe de altă parte, este convinsă că în viață nimic nu este gratis și se simte cumva datoare și mai ales vinovată față de bărbatul pe care îl numește îngerul ei, dar pentru care nu simte nimic. Dacă vrei să privești romanul dintr-o perspectivă romantică poți spune cel mult că asiști la o poveste de dragoste toxică în care interesantă e obsesia lui David față de Alisa și fuga disperată a Alisei de ea însăși – mi-a amintit în permanență de muștele alea care zboară bezmetice dintr-un colț în altul al unei camere în care s-au trezit prinse brusc. Iar peste toate astea tronează ca întotdeauna problemele de comunicare care nasc monștri.

Ce mi-a plăcut:

Mi-a plăcut adevărul crunt pe care îl prezintă, mi-a plăcut scriitura, mi-a plăcut că e genul de carte care te prinde și te obligă s-o citești în câteva ore, mi-a plăcut coperta, mi-a plăcut că e un roman care te pocnește peste față și te face să fii mai conștient, mi-a plăcut că m-a atins până la os.

Cui recomand Logodnica:

Cui vrea să citească autori romani contemporani care scriu bine de tot, celor care nu se tem să citească și despre partea mai puțin plăcută a vieții, celor care vor o lectură de weekend rapidă și de calitate.

XOXO

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

Tony Mott – Ultima vară otrăvită (Recenzie)

Pentru Gigi Alexa 2020 nu e un an perfect. Nici măcar pe aproape. Parcă nu-și găsește locul în actuala ei relație cu un medic ginecolog și gândul de a începe un doctorat în Olanda e[...]

Bogdan Hrib – Ultima fotografie (Recenzie)

Alexandru Zaharia, un fost fotograf profesionist ajuns la 50 de ani, măcinat de trecut și aflat în pragul depresiei, pleacă într-o croazieră unde se reîntâlnește întâmplător cu o[...]

Oyinkan Braithwaite – Sora mea ucigașă în serie (Recenzie)

Când primeşte un telefon de la sora ei în timpul cinei, Korede ştie de ce are nevoie pentru întâlnirea care[...]