Cartea
Mic dejun la Tiffany este povestea unui scriitor care își amintește că a cunoscut-o în urmă cu cincisprezece ani, pe când locuia într-un vechi apartament din New York, pe Holly Golightly, o fată excentrică și misterioasă, care locuia în aceeași clădire. În scurt timp, scriitorul aspirant de atunci și fata asta ciudată, pe a cărei carte de vizită era scris „călătoare”, devin prieteni apropiați, iar opiniile și modul de viață neconvențional, precum și lucrurile neobișnuite pe care le află despre trecutul și aventurile prin care a trecut vecina sa ajung să-l fascineze tot mai mult.
Titlu: Mic dejun la Tiffany
Autor: Truman Capote
Editura: Polirom
Colecția: Top 10+
Număr pagini: 187
An apariție: 2012
A fost prima dată când l-am citit pe Capote, dar în mod clar nu va fi ultima, cu atât mai mult cu cât îmi doresc de ceva vreme să pun mâna pe romanul Cu sânge rece. În ce privește Micul dejun nu-mi propusesem neapărat să-l citesc, deși nu prea obișnuiesc să sar o carte odată ce s-a întâmplat să-i văd ecranizarea înainte.
So, lucrurile au stat cam așa. Pentru că o bună prietenă citise cartea deja și îmi spusese că a fost ușor dezamăgită de ea, am rugat-o să mi-o împrumute. Mi s-a părut cea mai bună variantă. Voiam să-mi formez o părere proprie, dar nu prea mă tenta să scot bani din buzunar pentru o carte pe care nu mi-o doream în mod special și despre care nu mi se spunea tocmai de bine.
Am împrumutat, așadar, cartea și după lupte seculare în care m-am tot uitat la ea fără să-mi fac curaj să o deschid, am decis, la finalizarea romanului scris de Parinoush Saniee, să citesc ceva ușurel, scurt și fresh. Am nimerit bine, căci Mic dejun la Tiffany a fost fix așa și un pic mai mult de atât.
De ce zic asta? În pricipiu pentru că Mic dejun la Tiffany nu e o poveste clasică și nu merge deloc pe clișee. Cu toate că se încadrează la genul comedie, abordează probleme serioase – falsa emancipare, alienarea, prietenia, tabuurile sexuale – într-o manieră deloc serioasă, ci mai degrabă relaxată și dinamică. În plus avem un personaj scriitor care se luptă să publice și o mulțime de referințe culturale *yummy*.
”M-a privit absentă și și-a frecat nasul de parcă o mânca, un gest pe care, văzându-l deseori repetat, am ajuns să-l recunosc ca pe un semnal că cineva își bagă nasul unde nu-i fiebe oala. La fel ca mulți oameni foarte dispuși să dea neîntrebați informații personale, atunci când i se punea o întrebare directă sau avea impresia că cineva vrea s-o strângă cu ușa, devenea brusc prudentă.”
Am citit cartea pe nerăsuflate, într-o seară, pentru că, după cum scriam la un moment dat, nu obișnuiesc să nu termin un capitol odată început, iar Capote a ales să-și spună povestea dintr-o bucată, fără capitole, părți & co, așa că n-am avut încotro și-a trebuit s-o dau gata pe loc. Desigur, la doar 187 de pagini, la ritmul alert pe care a mers autorul și la scrisul mare pe care ochii mei l-au adorat, aș fi dat-o gata oricum înainte de culcare. Plus că mi-a și plăcut, a fost delicioasă, chiar dacă, pusă să aleg între carte și film, aș alege negreșit filmul.
Așa că hai la film!
În regia lui Blake Edwards, cu un scenariu scris de George Axelrod, filmul nu îi este complet fidel cărții. Există destule diferențe, mai ales de abordare și mai ales pe final. Filmul este comercial și spune o poveste de iubire clasică, dar, culmea, cred că tocmai asta m-a cucerit.
În film, Paul – care în carte nici nume nu poartă – are curajul să-și mărturisească sentimentele, nu se teme să o scuture pe Holly, să o aducă la realitate, să-i spună ce are de spus. În timp ce în carte, Holly rămâne o himeră, o iubire platonică și neîmpărtășită, în film sentimentele se materializează.
Pe de altă parte consider romanul lui Capote unul vizual, așa c-a fost tare frumos să văd cum personajele își iau chipuri și prind viață. Ținutele lui Holly, decorurile pline de culoare, petrecerile, muzica au devenit palpabile și m-au încântat. Audrey Hepburn a fost un deliciu și chiar nu pot să mi-o imaginez pe capricioasa domnișoara Golightly interpretată de altcineva, deși autorul a calificat interpretarea ei ca fiind una destul de slabă și și-a dorit ca rolul să fi fost interpretat de Marilyn Monroe.
”Nu iubi niciodată o sălbăticiune (…) Întotdeauna aducea sălbăticiuni acasă. Un şoim cu o aripă rănită. Odată era un râs adult, cu un picior rupt. Dar nu-ţi poţi încredinţa inima unei sălbăticiuni: cu cât dai mai mult, cu atât devin mai puternice. Până sunt destul de puternice să fugă în pădure. Sau să zboare într-un copac. Apoi în alt copac, mai înalt. Apoi către cer. Aşa sfârşeşti dacă îţi permiţi să iubeşti o sălbăticiune. Sfârşeşti prin a căuta către cer.”
Imagini din film ce rămân vii, în ciuda trecerii timpului, şi pe care le pot vedea limpede când închid ochii, sunt cea a balconului, când Audrey, purtând pe cap un turban chic, cântă Moon River acompaniantă de chitară, cursa prin ploaia torenţială în căutarea pisicii, Audrey în rochia Givenchy, mergând pe străzile New York-ului cu o cafea într-o mână şi un croasant în alta. Cei care au văzut filmul pot înţelege fără prea mare greutate de ce rămân atât de speciale acele scene şi ce anume le face nemuritoare.
Filmul a primit două premii Oscar pentru Cea mai bună coloană sonoră (Henry Mancini) și pentru Cel mai bun cântec original (Moon River), a fost nominalizat la alte trei categorii Oscar – Cea mai bună actriță în rol principal, Cea mai bună scenografie color și Cel mai bun scenariu adapat – și la alte două la Globul de Aur.
Ca o concluzie, când vine vorba de Mic dejun la Tiffany, aleg glamour-ul, culoarea, zgomotul. Prefer o Holly care ia decizii, decât una care fuge și rămâne învăluită în mister, pentru ca mai apoi să fie transformată în carte.
Voi ce alegeți, cartea sau filmul?
Lasă un răspuns