Petronela Rotar – Orbi (Recenzie)

Alexa, o tânără de 30 de ani, încearcă să se adune după câteva relații eșuate și o căsnicie traumatizantă, alături de Călin, un bărbat alcoolic și abuziv. Simplu și concis, profund și dureros. Cam despre asta este Orbi. Despre relații, despre bagaje emoționale pe care le purtăm după noi complet inconștienți, și despre cum să facem primul pas spre cunoașterea de sine și spre vindecarea rănilor din copilărie.

Titlu: Orbi

Autor: Petronela Rotar

Editura: Herg Benet

Număr pagini: 240

An apariție: 2017

Cum am ajuns la Orbi

Încep prin a spune că nu sunt dintre cei care citesc blogul Petronelei Rotar. Am citit doar, cu ani în urmă, câteva articole scrise de ea pe Catchy și o urmăresc de ceva vreme pe instagram. De Orbi aflasem încă de la apariție și știu că m-a izbit titlul, m-a înfiorat coperta și m-a atras subiectul, dar nu m-am grăbit să citesc cartea dintr-o prejudecată – carte scrisă de un autor roman – de care m-am vindecat, recunosc, abia anul trecut după ce am parcurs Măștile fricii de Camelia Cavadia.

”Noi nu căutăm fericirea, cum am crede, ci familiaritatea.”

Orbi merge cumva tot pe aceeași linie cu Măștile fricii, căci vorbește despre răni emoționale și despre impactul acestora în viața noastră de adult. Desigur, poveștile sunt diferite, stilul autoarelor este diferit, dar romanele vin amândouă încărcate de durere, de lecții, și trezesc un sentiment de revoltă în cititor, deci nu prea are cum să-ți placă unul și să nu te prindă și celălalt.

”Poate că nu e nimic mai sus, mai înțelept, poate că nu există scop pentru nimic, suntem doar noi, cei care ne chinuim să dăm sensuri, încercăm la nesfârșit să înțelegem ca să scăpăm de senzația că lumea e un loc scăpat de sub control, dezvrăjit, un carusel nesfârșit de durere și speranță. Fără pic de sens. Și nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile , ci pur și simplu în singura lume dintre lumile posibile, care funcționează inerțial, instinctiv, agonizant.”

Ei bine, pe mine Orbi m-a prins tare de tot. Scriitura Petronelei e cumva personală și asta te apropie de personajul principal, chiar dacă nu te identifici neapărat cu el. Pe de altă parte, recunosc, pasajele mele preferate sunt cele din cabinetul Bogdanei, psihoterapeuta Alexei, căci acolo, în timpul ședințelor, pe măsură ce Alexa încearcă să se descopere, începi să te descoperi și tu odată cu ea.

”Când mintea ta e ocupată cu a proiecta, când ruminează asupra unor așteptări, nu are timp să se aplece asupra a ceea ce te doare cu adevărat. În astfel de cazuri, proiecția, așteptarea, funcționează ca cel mai bun anestezic și halucinogen deopotrivă. E morfina simțurilor tale, te face să nu te mai doară ceea ce te doare surd, dintotdeauna, și îți induce o stare de euforie perpetuă, aminele din creierul tău sunt într-un dans continuu datorită suspansului și recompenselor care vin uneori.”

Dincolo de asta, trebuie spus că, atunci când mi-am început lectura, am fost puțin confuză, în sensul că povestea nu e liniară și episoadele din viața Alexei alternează oarecum bizar, astfel încât nu reușești să-ți dai seama care e de fapt adevăratul prezent. Totuși, pe măsură ce citeam, am început să privesc treaba asta din alt unghi. Mi-a venit în gând că, atunci  când suferim, trecutul, prezentul și viitorul se amestecă și ne țin într-o nebuloasă emoțională permanentă, agățați undeva aiurea, până când ne facem curaj să ne adunăm și să trăim cu adevărat, iar din momentul ăla am avut certitudinea că romanul nu putea să fie scris mai bine de atât.

”Cei mai mulți oameni nu pot admite că nu sunt bine. Și atunci se mint. Toți oamenii se mint. Ne mințim în fiecare zi de nenumărate ori ca să ne justificăm și cele mai mici alegeri.”

Iar la final de lectură am alergat pe youtube să o caut pe Petronela. Voiam să o văd și să o aud, nu mai era de ajuns să o citesc. Am găsit câteva interviuri cu ea, interviuri care mi-au descoperit-o caldă și asumată, cu adevărat plăcută, motiv pentru care abia aștept să pun mâna și pe celelalte cărți ieșite de sub penița ei. Și, cu toate că Privind înăuntru e în mod clar genul meu de lectură, mi-am propus să mă arunc mai înainte asupra celui mai nou roman, Ajută-mă să nu dispar, căci am cumva senzația, în urma discuțiilor iscate în online, că citind romanul ăsta m-aș întoarce cumva tot la Alexa și aș putea să surprind episoadele de dinainte de Călin, cele cu Andrei despre care în Orbi se vorbește doar fugitiv.

O carte, un film, o melodie

Prea mi-a mers romanul Peronelei la suflet ca să mă mir când am dat peste referințele astea. O carte (Femei care iubesc prea mult), un film (Fight club) și o melodie (Setting me free de la Beth Hart) care m-au lovit tare de tot în moalele capului la prima citire, vedere, respectiv ascultare.

Ce mi-a plăcut la Orbi:

Mi-a plăcut tot. Titlu cachy, copertă instagramabilă. Povestea ca un semnal de alarmă sau ca o palmă peste față. Mi-a plăcut scriitura – undeva și sensibilă, și accesibilă – profundă, sinceră, fără artificii. Mi-a plăcut subiectul pentru că pune pe tapet realitatea cu care se confruntă tot mai multe cupluri, o realitate despre care de cele mai multe ori ne e rușine să vorbim.

Ce nu mi-a plăcut:

N-am, mă, n-am ce să reproșez! Orbi e genul de roman care n-are cum să nu-ți placă dacă îl citești fiind sincer față de tine însuți.

Cui îl recomand:

Îl recomand oricui nu se teme să deschidă ochii. Îl recomand și orbilor că ei au cea mai mare nevoie. Îl recomand cuplurilor, indiferent că-s fericite, ori au probleme. Îl recomand femeilor abuzate și bărbaților abuzați (mda, contrar aparențelor există și așa ceva), îl recomand tuturor celor ce, într-un fel sau altul, au ajuns să atragă în viața lor oameni toxici. Îl recomand celor care ar vrea să meargă la terapie, dar nu îndrăznesc. Îl recomand oamenilor sensibili, oamenilor care nu au învățat încă să se accepte și să se iubească așa cum sunt.

Îl recomand și îl recomand. 

Voi ați citit-o pe Petronela Rotar? Care e cartea voastră preferată din cele scrise de ea?

XOXO