Alicia și Gabriel sunt un cuplu fericit. Ea este o pictoriță de renume, în timp ce el este un fotograf pe val din lumea modei. Cei doi trăiesc într-o casă frumoasă, cu vedere la parc, în una din cele mai căutate zone din Londra. Într-o seară, Gabriel se întoarce de la muncă târziu, iar Alicia îl împușcă în față de 5 ori pentru ca apoi să rămână tăcută ani în șir. La șase ani de la nefericitul eveniment, Theo Faber, interesat să afle motivul din spatele crimei și al tăcerii, merge să lucreze în spitalul psihiatric în care Alicia este închisă și încearcă să o facă să vorbească prin intermediul psihoterapiei.

Titlu: Pacienta tăcută

Autor: Alex Michaelides

Editura: Litera

Colecție: buzz Books

Număr pagini: 368

An apariție: 2019

Traducător: Dana-Ligia Ilin

Alex Michaelides s-a născut în Cipru, din tată grec-cipriot și mamă englezoaică. A studiat literatura engleză la Cambridge și a făcut un master pentru a deveni scenarist. A scris scenariul pentru The devil you know (2013) și a fost coscenarist la The Con is On (2018). Pacienta tăcută este romanul lui de debut, iar compania lui Brad Pitt a cumpărat drepturile de ecranizare, așa că e cazul să ne așteptăm și la un film în viitorul apropiat.

”Dacă îi pui nume unui lucru, asta te împiedică să-l vezi în întregime sau de ce e important. Te concentrezi pe cuvânt; care, de fapt, nu-i decât cea mai mică parte, vârful aisbergului.”

Mărturisesc că am pus cartea lui Michaelides pe lista lecturilor de vară pentru că nu mai suportam vâlva din jurul ei. Deși, cel mai adesea, cărțile foarte lăudate m-au dezamăgit, de la Pacienta tăcută aveam oarecare așteptări, nu atât în urma recenziilor cu fundițe și pompoane, cât a recomandărilor pe care mi le-au făcut câteva persoane cu care m-am dovedit a fi pe aceeași lungime de undă când vine vorba despre cărți.

”Distanța geografică nu prea contează pe tărâmul minții. Nu-i ușor să lași în urmă unele lucruri.”

Verdictul? O frumoasă ambivalență. Mi-a plăcut și nu mi-a plăcut. Am citit-o rapid, dar am senzația că mai bine nu ajungeam la final. M-am simțit ca atunci când accesezi un link pentru că titlul lui îți sugerează o anumită informație, iar când ajungi pe site-ul respectiv și începi să citești știrea constați că informația e cu totul alta decât cea la care te așteptai. Și ca să fiu mai clară, nu încerc să spun că ni se promite o poveste și ne trezim în alta, ce vreau să spun este că felul în care autorul și-a scris cartea a fost tricky și totul cu scopul de a șoca pe final, chestie pe care eu chiar n-am gustat-o. Cred că Michaelides ar fi putut să-și șocheze cititorii prin alte cel puțin 3 finaluri bune, neașteptate și deloc absurde.

Se vede profesia de scenarist a lui Michaelides și se simte dorința lui de a-și lăsa publicul cu gura deschisă. Cartea este scrisă după rețeta unui bestseller de succes și nu e de mirare că a prins printre cititori. Este accesibilă, alertă, cu răsturnări de situație. Povestea e catchy și ți-e tare greu să lași cartea din mână. Am citit-o în două nopți din alea albe și când am ajuns la final, extrem de obosită, mi-am zis că mi-am pierdut eu capacitatea de înțelegere ori că mi-a scăpat ceva pe drum. Dar nu-mi scăpase nimic și m-a cuprins subit o dezamăgire cruntă.

”Suntem alcătuiți din diferite părți, unele bune, altele rele; o minte sănătoasă poate să tolereze această ambivalență și să jongleze simultan cu cele bune și cele rele. Boala mintală este tocmai lipsa acestui fel de integrare – ajungem să pierdem contactul cu părțile noastre inacceptabile.”

Desigur, cartea nu e rea și chiar am savurat-o până spre final. Te lasă să arunci un ochi la ce înseamnă viața de psihoterapeut, îți aduce câteva semne de întrebare despre propria ta persoană și despre dezvoltarea ta de la puști din fața blocului la adult cu diferite tipare în spinare. E totodată o împletire de suspans și mister care te ține în priză și se pupă cu zilele de vacanță, când stai pe terasă sau te-ai urcat în tren cu gând să pleci spre cutare loc. Totuși nu este atât de năucitoare și de brutală cum ni se promite (exceptând cele 5 gloanțe trase în capul soțului) sau cel puțin pentru mine n-a fost, iar faptul că Entertainment Weekly o numește amestec de Hitchcock și Agatha Christie e puțin cam mult.

Aș putea mai degrabă să compar cartea lui Alex Michaelides  cu Fata din tren a Paulei Hawkins, o lectură pe care am parcurs-o toamna trecută, la fel de repede și cu aceeași febrilitate, dar care spre final a reușit de asemenea să mă dezamăgească – din cu totul alte motive, dar asta n-are importanță.

”Adesea luăm dragostea drept un foc de artificii – drept spectacol și ceva ieșit din comun. Însă iubirea adevărată e foarte tăcută, foarte liniștită. E plictisitoare, dacă privești din perspectiva spectaculosului. Iubirea e profundă și calmă și constantă.”

Am uitat să vă spun că romanul este scris pe două planuri – Jurnalul Aliciei de dinainte de crimă și povestea spusă de psihoterapeut, un amestec de frânturi din căsnicia acestuia și investigarea cazului pacientei tăcute.

Culmea, eu, fata care iubește poveștile scrise la persoana I, aș fi preferat o structură pe 3 planuri în care jurnalele protagoniștilor să susțină o poveste principală scrisă la persoana a III-a, structură care m-ar fi făcut să dau cărții o notă destul de mare, căci, zic eu, s-ar fi pierdut senzația c-am fost înșelată cu premeditare. Dar pentru că asta nu s-a întâmplat, am ales să nu dau cărții nicio notă. Să-i acord sub 4 stele mi s-ar fi părut prea puțin, dar nici 4 stele nu m-aș fi îndurat să-i dau – presupun că se înțelege de ce vorbeam la începutul recenziei despre ambivalență.

Ce mi-a plăcut la Pacienta tăcută:

Mi-a plăcut coperta absolut grozavă, ușor creepy, și titlul făcător de ochi, mi-a plăcut pentru că e bine scrisă, mai ales pentru o carte de debut, mi-a plăcut subiectul, trimiterile la mitologia greacă, mi-a plăcut pata de culoare pe care au reprezentat-o tablourile Aliciei, forța lor, Alicia însăși, mi-a plăcut faptul că am putut să trag cu ochiul la viața dintr-un spital de psihiatrie (am mers o dată în unul pe perioada facultății, dar am stat acolo doar câteva ore), mi-a plăcut că s-a ținut ca scaiul de mine, mi-a plăcut că a știut să-și dozeze suspansul, că a avut capitole scurte cu final care te face să dai mereu pagina.

Ce nu mi-a plăcut:

Nu mi-a plăcut finalul , dorința de a șoca cu orice preț, faptul că încă am senzația că romanul nu a fost scris de Alex Michaelides, ci de un nebun scăpat de la balamuc care are chef să te sâcâie și să-și dovedească ce ușor de păcălit ești tu, cititorule. Și, zău, n-am luat-o personal, chiar îmi place când nu mă prind cine e criminalul și sunt luată prin surprindere la final.

Cui o recomand:

Amatorilor de thriller, studenților la psihologie, celor care vor să evadeze pentru câteva ore din rutină, călătorilor, celor care vor să fie șocați printr-un final flamboaiant pe care e destul de greu să-l anticipezi, celor care au un weekend liber și vor să și-l ocupe citind.

Concluzie:

Pacienta tăcută nu e thrillerul perfect așa cum l-au numit unii, dar este în mod clar un debut reușit. Nu vă va părea rău dacă îi dați o șansă, ba chiar s-ar putea să vă placă al naibii de mult (foarte puține persoane s-au arătat atât de pretențioase ca mine). Găsiți cartea în momentul de față la un preț foarte atractiv pe Elefant și pe site-ul Diverta (aici și aici).

XOXO

2 Comments
  1. Și eu am avut o semi-dezamăgire cu finalul puțin fără logică și nepotrivit, dar partea psihologică a fost foarte faina și per total chiar mi-a plăcut. 🙂

    • Si mie tot partea psihologica mi-a placut cel mai mult, iar cartea per total a fost buna, dincolo de finalul dezamagitor 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

10 Motive să citești Sacoșa cu stele

Pentru că Iulia Șchiopu, autoarea, are un univers interior în care e musai de făcut un popas Pentru că este cea mai frumoasă carte ilustrată pe care am văzut-o vreodată Pentru că[...]

10 Cărti în straie cool – Partea 2

Spulberatic – Anca Vieru  Încep cu Spulberatic, o lectură din toamna anului trecut. Mărturisesc că titlul a fost motivul principal pentru care romanul Ancăi Vieru a ajuns în[...]

Sarah Pinborough – Prin ochii ei (Recenzie)

Louise este o mamă singură, secretară, prinsă în rutina de zi cu zi. Într-una din rarele ei seri în oraș, întâlnește un bărbat într-un bar și imediat ies scântei. Deși pleacă[...]