Pendulând între anii ’40, ’60 și prezent, Păzitoarea tainei este în primul rând povestea a trei personaje din lumi complet diferite – Dorothy, Vivien și Jimmy – care se întâlnesc în Londra din anii războiului iar viețile lor ajung să fie, în mod violent și fatal, legate între ele.

Un roman despre fragilitatea visurilor de tinerețe și puterea legăturilor de familie, despre prietenie și trădare, despre dragostea adevărată și obsesie bolnavă, despre destine zdrobite și vieți salvate miraculos.

E a doua oară când o citesc pe Kate Morton. Prin toamna vorbeam aici de un alt roman de-al autoarei – Grădina uitată. Ei bine, îl prefer pe acela acestuia, deși acestuia n-am reușit să-i deslușesc taina până nu s-a dezlegat ea singură, în fața ochilor mei, aproape de final.

Aici intriga se concentrează în jurul unei crime, ci nu în jurul unui copil pierdut, și totuși, în ciuda subiectului ofertant și a războiului care m-a fascinat de când mă știu, Păzitoarea tainei a reușit să mă exaspereze în mare parte din pricina personajelor.

Avem tot trei protagoniste: Laurel, Vivien și Dorothy, dar în loc să le urmezi vrăjit, simți adesea că tare bine ți-ar părea dacă s-ar întâmpla să cadă o bombă peste ele, mai ales peste Dorothy. O înțeleg pe Laurel, o compătimesc pe Vivien, dar o detest în mod clar pe cea de-a treia. Există în personaje mai multă obsesie decât forță, mai mult simțul datoriei decât dragoste.

Dar femeile se simt, sunt vii măcar. Deși superficiale sau înecate într-un absurd spirit de sacrificiu, trăiesc, țes intrigi, iau decizii. În timp ce bărbații sunt plați, abia se întrezăresc, există doar în măsura în care autoarea are nevoie de ei ca să întrețină misterul în jurul protagonistelor ei.

Stilul însă, felul în care scriitoarea își constuiește acțiunea, e sinuos și în același timp antrenant. Kate Morton știe să-ți poarte cititorul pe tot felul de cărări, când bătătorite, când pline de hârtoape, până să-l lase să ajungă la luminișul din deznodământ. Totodată se simte și-o atingere ca de basm în romanele ei, peisaje feerice, căsuțe vechi, copile cu suflet boem, iar enigmele sunt rezolvate de fiecare date prin împletirea trecutului cu prezentul.

Prin urmare, cei care-s amatori de suspense, ar face bine s-o guste. Păzitoarea tainei e dulce amăruie, învăluită în fum gros de țigară, și merge de primăvară, în curte, în parc, undeva sub un pom în floare.

PS: în poza din poză e străbunicul meu, mort în război. Mi s-a părut destul de nimerit lângă o carte cu legături de familie și taine și vremuri tulburi.

XOXO

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Related post

Când vine primăvara – Tony Mott (Recenzie)

Un avocat ucis, o poveste terifiantă, o anchetă internațională. Un nou caz al medicului legist Gigi Alexa, care împreună cu Matei Vălean, comisar-șef de poliție la Brașov încearcă[...]

Bogdan Hrib – Patimile doamnei ministru (Recenzie)

Cu câteva zile înainte de intrarea în noul an are loc o execuție ciudată: un bătrân este împușcat în inimă și abandonat la intrarea în orașul liber Christiania. Anton Demetriade[...]

Tony Mott – Ultima vară otrăvită (Recenzie)

Pentru Gigi Alexa 2020 nu e un an perfect. Nici măcar pe aproape. Parcă nu-și găsește locul în actuala ei relație cu un medic ginecolog și gândul de a începe un doctorat în Olanda e[...]