Povestea genialelor continuă. De la lecturarea primei cărți și până la achiziționarea celei de a doua s-au scurs câteva luni bune și alte câteva citiri cu farmec și răsuciri interesante de condei. Niciuna însă nu m-a atins așa cum au reușit să mă atingă primele două volume din tetralogia Elenei Ferrante. Hai să vă povestesc!

Lenu și Lila au devenit acum două tinere ce se apropie cu pași repezi de maturitate. Prima merge mai departe cu studiile, cea de-a doua se mărită schimbându-și situația materială. Totuși niciuna nu reușește să fie fericită. Lenu continua să se simtă chinuită de umbra Lilei, în timp ce Lila păstrează în ea regretul alegerii făcute. Iar eu, ei bine, eu le port în mine pe amândouă, trăind fascinația, dezamăgirea, dragostea și ura pe care mi le stârnesc când una, când cealaltă.

Dacă în primul volum am avut tendința să o părtinesc pe Lenu, în cel de-al doilea situația s-a schimbat radical. Lila din prima carte m-a fascinat, dar pe Lila din cea de-a doua am reușit s-o înțeleg în mod profund și asta mi-a apropiat-o. Lenu în schimb, deși initial mi-a stârnit simpatia și m-a făcut să o admir pentru tenacitatea ei, în cea de-a doua carte a ajuns să mă dezamăgească.

De ce? Poate pentru că mi-e greu să asist la încercarea ei disperată și eșuată de a se elibera de Lila, poate pentru că prietenia lor mi se pare mai importantă decât drumul personal al fiecăreia dintre ele sau poate pentru că Lenu e cea care spune povestea, cea care-și oferă cititorului cele mai intime gânduri, de multe ori obscure, plagate de teamă, de rușine și invidie.

Dar oricât aș încerca nu mă pot desprinde de ideea că numai prietenia lor contează, că numai împreună cele două pot atinge genialitatea. Dacă talentul și sensibilitatea Lilei (pentru că da, în ciuda aparențelor Lila este cea sensibilă) și-ar fi dat mâna cu tenacitatea și egoismul lui Lenu, dacă cele două s-ar fi unit în aceeași ființă, cred că acea ființă ar fi putut să culeagă stele ori să țopăie pe lună. Separate însă s-au limitat la a culege florile victoriei pe rând.

”Am înțeles că ajunsesem până acolo plină de mândrie și mi-am dat seama – cu bună credință, desigur, cu afecțiune – că făcusem toată călătoria aceea mai ales ca să-i arăt ce pierduse ea și ce câștigasem eu. Dar ea își dăduse seama de asta încă de când apărusem în fața ei și acum reacționa explicându-mi de fapt că nu câștigasem nimic, că pe lume nu era nimic de câștigat, că viața ei era plină de aventuri diferite și fără criterii, exact ca a mea, și că timpul pur și simplu trecea fără niciun sens și era frumos doar să te vezi din când în când ca să auzi sunetul nebunesc al minții uneia dintre noi răsunând în sunetul nebunesc al minții celeilalte.” – Lenu

Un lucru e însă cert, pe măsură ce genialele cresc, crește și potențialul cărților. Dacă primul volum mi-a făcut sufletul să vibreze prin retrăirea amintirilor dragi și a prieteniilor vechi, cel de-al doilea mi-a ațâțat mai tare mintea, m-a pus pe gânduri, pe întrebări, pe introspecții. Citind-o pe Elena Ferrante m-am văzut cum am fost și m-am văzut cum sunt, căci urmărindu-le pe cele două prietene a fost ca și cum m-aș fi urmărit pe mine însămi, o chestie care nu mi s-a mai întâmplat decât de vreo două ori în drumul meu de cititoare înrăită.

E ciudat, dar în timp ce trec de la o carte la alta, simt cum trecutul și prezentul se amestecă și se dizolvă unul în altul. Și nu e vorba despre trecutul și prezentul celor două prietene, ci despre trecutul și prezentul meu. Și-mi fac ca plan de viitor să trag cu ochiul și la următoarele două cărți pe care le aștept să-mi bată la ușă din moment în moment.

XOXO