În anul 1946, într-o Londră abia ieșită din Al Doilea Război Mondial, Juliet Ashton caută un subiect pentru noua ei carte. Întâmplarea face că un bărbat necunoscut îi scrie de pe o insulă rugând-o să-l ajute să-și procure câteva cărți. Astfel începe un încântător schimb de scrisori care o introduce pe Juliet în lumea excentrică a clubului de literatură și de plăcinte din coji de cartofi de pe insula Guernsey.

”Citeam cărți, discutam despre cărți, ne certam din cauza cărților și țineam din ce în ce mai mult unii la alții. Apoi au cerut să ni see alături și alți localnici, iar serile petrecute împreună au devenit și mai frumoase, și mai vesele – din când în când parcă și uitam de bezna de afară.”

Titlu: Scrisori din insula Guernsey

Autor: Mary Ann Shaffer și Annie Barrows

Editura: Nemira

Număr pagini: 304

An apariție: 2018

Când am început să citesc cartea m-a surprins să văd pe copertă numele a două autoare, cu atât mai mult cu cât nu s-a simțit nici măcar pentru o secundă că romanul ar fi fost scris de două persoane diferite. La finalul lecturii însă, atunci când am ajuns la postfață, am reușit să mă lămuresc cum au stat lucrurile de fapt.

”Dacă apuci să citești o carte bună, nu te mai poți bucura de lectura unei cărți proaste.”

Scrisori din insula Guernsey este povestea lui Mary Ann Shaffer, poveste pe care nepoata ei, Annie Barrows, s-a văzut nevoită să o corecteze atunci când aceasta s-a îmbolnăvit, iar editura a cerut câteva schimbări. Mi s-a părut nespus de înduioșător aspectul ăsta, iar romanul mi-a dat o incredibilă stare de bine. Aproape că mi-a părut rău că l-am amânat pentru atâta timp, mai exact pentru două luni. Îl aveam programat pentru luna noiembrie și am început să-l citesc abia în ultima zi din an.

”Asta îmi place mie la citit: te interesează un lucru mărunt dintr-o carte, iar lucrul acela mărunt te conduce la o altă carte, iar acolo vei găsi altceva, care te va duce la un al treilea volum. Este o progresie geometrică – al cărei sfârșit nu-l poți anticipa, dar care pur și simplu îți va face o foarte mare plăcere.”

”Ai observat vreodată că, atunci când mintea îți este stimulată sau atrasă de o persoană pe care abia ai cunoscut-o, numele ei îți apare pe neașteptate pretutindeni? Sophie, prietena mea, spune că-i o coincidență, ia domnul Simpless, pastorul meu, spune că este un Har Divin. El crede că, dacă îți pasă mult de ceva sau de cineva, atunci emani un anumit soi de energie și atragi la tine ”fertilitatea”.”

Ce mi-a plăcut atât de mult la Scrisori din insula Guernsey?

Prima și prima dată cred că m-a cucerit structura romanului. Faptul că a fost scris sub formă de scrisori, mi s-a părut altfel și mi-a plăcut mult. Culmea,treaba asta nu a răpit din dinamism, povestea a fost cât se poate de fluidă și de aventuroasă, chestie la care, sinceră să fiu, nu prea mă așteptam.

Umorul care a dat savoare poveștii de o mare duioșie.  Scrisorile din insula Guernsey au fost pe cât de emoționante pe atât de hazlii și mi-au dovedit că există și scriitori americani care mi se pot lipi de suflet cu scrierile lor.

Referințele literare, întoarcerea în timp, la clasici și la romantici. Din cartea asta am aflat că pe Gurnsey a stat Victor Hugo în exil. Știam că scrisese Mizerabilii pe vremea când era exilat, dar habar n-aveam că pe insula asta stătuse autorul atâția ani de zile.

Faptul că Scrisori din insula Guernsey este o poveste despre cărți și despre prietenie, subiecte care m-au sensibilizat întotdeauna.

Personajele atât de vii și atât de delicios construite. Nu au existat personaje nesemnificative, personaje care să nu aducă ceva cărții. Toate, până la cel mai mic, au avut sarea și piperul lor.

Capitolele scurte și pline de vervă care m-au făcut să uit de ceas și m-au îmbiat la mai mult, mereu și mereu.

Viziunea pacifistă a autoarei. Cu toate că Scrisori din insula Guernsey este o poveste despre război, nu este scrisă în termeni de condamnare. Nu există generalizări, nu există etichete, nu există încărcătură negativă. Există doar emoție și asta m-a făcut cu adevărat fericită.

Filmul

Deși au trecut aproape două săptămâni de când am terminat cartea care s-a citit extrem de rapid, am reușit să văd filmul abia duminică seară. Văzusem trailerul și auzisem despre el numai de bine.

Cum a fost experiența pentru mine vă spun acuș.

În mod clar The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society nu a avut savoarea romanului, dar a avut ceva ce eu îmi doream teribil de mult să văd, iar scenariștii mi-au îndeplinit dorința asta prin flashback-uri. Voiam să o văd pe Elizabeth McKenna și chiar dacă mi-o imaginasem cu totul altfel a fost o plăcere să dau ochii cu ea.

Interpretată de Jessica Brown Findlay, pe care vă mărturisesc că nu am mai văzut-o jucând înainte, Elizabeth mi-a plăcut, deși mi-a apărut poate puțin prea moale, la fel ca mai toate personajele din film, cărora, la drept vorbind, le-au lipsit forța și strălucirea din carte.

Filmul nu urmează cartea, scenariul este construit încă de la bun început altfel. Desigur nu mă așteptasem să redea cartea pas cu pas, având în vedere că romanul este scris sub formă de scrisori, dar m-a surprins să văd diferențele destul de mari.

Mi-au plăcut în mod special costumele, decorurile și peisajele, dar am suferit văzând că poveștii i s-au răpit umorul și chiar o bună parte din personaje. Totodată a lipsit, sau cel puțin eu nu am simțit-o, unitatea dintre personaje, atât de palpabilă în roman. Juliet mi s-a părut în permanență un outsider, nu am simțit cu adevărat bucuria ei de a se afla pe insulă, nu am simțit legătura ei cu Kit, nu am trăit emoția de pe hârtie.

Cred că cel mai bine s-a simțit romantismul, șovăiala protagonistei între o iubire și alta, ceea ce face din film o poveste plăcută pentru o seară în care vrei să te relaxezi, însă nu mai mult.

Vizual vorbind, da, aș putea spune că povestea de pe sticlă, se apropie de frumusețea celei de pe hârtie, cu toate că, oricâte tăieri de respirație ți-ar oferi peisajele, nu se compară cu emoția și curenții electrici pe care cuvintele scrise ți le transmit.

Amuzant este că, am evitat să văd filmul înainte de citirea romanului din teamă că ar fi putut să-mi răpească bucuria lecturii. Acum, vă spun sincer, că râd în barbă, căci sunt convinsă că mi-ar fi plăcut cu mult mai mult dacă aș fi apucat să-l văd înainte, iar cartea ar fi fost nimic altceva decât cireașa de pe tort.

Așadar, nu ratați romanul și filmul, indiferent de ordinea în care decideți să le savurați. Merită ambele, unul pentru emoție, celălalt pentru bogăția vizuală.