Cartea Paulei McLain urmărește una din cele mai cunoscute povești de dragoste din istoria literaturii americane, cea dintre Ernest Hemingway și Hadley Richardson, cuplu teribil al Parisului anilor ’20. În memoriile sale scriitorul mărturisește că ar fi trebuit să moară înainte de a mai iubi pe altcineva în afară de ea. Romanul Soția din Paris este totodată un roman despre prietenia intelectualilor expați din Paris: Gertrude Stein, James Joyce, Erza Pound, Zelda și F. Scott Fitzgerald.

“A fi chic ajunsese tot mai des să însemne o tunsoare scurtă, băieţească, unghii lăcuite în culori tari şi porţigarete de fildeş incredibil de lungi.”

Încep prin a spune că Soția din Paris nu a fost așa cum mă așteptam. Hadley Richardson a fost banal de normală – o spun în sensul bun, nu vreau să se înțeleagă altceva, pentru că mie personajul construit în jurul soției cu numărul 1 mi-a plăcut mult – fără glamour și fără aere de flapper girl. Desigur, citisem cu ani în urmă – mulți ani în urmă – Sărbătoarea continuă, dar am fost prea concentrată pe magneticul Hemingway ca să mă intereseze de prima lui soție, așa că recunosc că nu-mi aminteam de Hadley decât foarte vag. Martha Gellhorn, cea de-a treia soție a scriitorului, despre care Paula McLain a scris mai recent în Hemingway și cu mine e o amintire mult mai pregnantă, întrucât i-am aflat povestea prin 2016 după ce am văzut un film despre cei doi – filmul se numește Hemingway &Gellhorn și am scris puțin despre el aici, în caz că te interesează. Având, așadar, o memorie vizuală îmi este întotdeauna mai ușor să rețin filme decât cărți.

”Ăsta-i unul din efectele războiului. Tot ce vezi sfârșește prin a se substitui clipelor și oamenilor din viața ta de dinainte, până ajungi să uiți de ce contaseră pentru tine. N-are importanță dacă ești sau nu soldat. Efectul e același.”

Contrar obiceiului, mi-am propus să nu mă lungesc cu recenzia. Am furat o idee faină de la @bookdealerz și mi-am creat pe parcursul lecturii câteva mood boards pe care m-am gândit să le integrez în articol, lăsând imaginile să vorbească în locul cuvintelor pentru că Soția din Paris este, din punctul meu de vedere, un roman delicios de vizual.

Ce mi-a plăcut la Sotia din Paris

Mi-a plăcut mult scriitura, forța ei și faptul că romanul a fost atât de bine documentat. Mi-a plăcut mult sufletul călător – povestea n-a stat niciun pic, m-a purtat de colo-colo: Turcia, Austria, Canada, Elveția, Italia, Antibes, Spania. Mi-a plăcut Hadley – ciudat să spun asta când de fapt nu m-am împăcat mereu cu deciziile ei, dar mi-a plăcut mult, dincolo de tot ce a înghițit și de tot trecutul ei plin de răni, mi s-a părut o femeie matură și asumată. Mi-a plăcut că nu a fost o carte doar despre ea și Hemingway, a fost o carte despre boema pariziană, despre o serie de artiști și personalități ale acelor vremuri, mi-au plăcut mult toate pasajele construite în jurul nebunilor frumoși și blestemați – Fizgerald și Zelda. Mi-a plăcut vocea lui Hadley, romanul fiind scris la persoana I, sub formă de poveste a primei soții. Mi-a plăcut totodată că o voce de narator a întrerupt când și când povestea lui Hadley venind să aducă puțină lumină asupra viziunii lui Hemingway. Mi-a plăcut mult coperta chic.

”Poate că fericirea era o clepsidră aproape scursă, cu firele de nisip cernându-se ușor unele pe lângă altele. Poate că era o stare de spirit, un tărâm pe care-l puteai plăsmui din nimic și în care intrai apoi în pași de dans.”

Ce nu mi-a plăcut

Nu mi-a plăcut că nebunia anilor ’20 s-a simțit destul de puțin și asta abia după prima jumătate a romanului – prea puțin glamour, prea puțin jazz, prea puține petreceri de pomină. Nu mi-a plăcut violența din jurul capitolelor despre coride. Mi-am imaginat culoarea și ferocitatea – prima mi-a plăcut, a doua m-a dezgustat. Nu mi-a plăcut să aflu că Pauline Pfeiffer până să fie amanta, iar mai apoi soția cu numărul 2, a fost prietenă intimă cu Hadley. Nu mi-a plăcut atitudinea lui Hadley vizavi de amantlâc.

Cui recomand cartea

O recomand celor care au citit Sărbătoarea continuă și Fiesta, iar cărțile s-au dovedit a fi pe placul lor. Soția din Paris este o replică la cartea de memorii a autorului american – Sărbătoarea continuă – și totodată un roman despre procesul de scriere a unui alt roman – Fiesta. Recomand cartea Paulei McLain celor curioși să afle câte ceva despre viața personală a autorului și despre evoluția lui profesională. Recomand cartea celor interesați de viața artiștilor teribili stabiliți în Parisul anilor ’20. Și o recomand și femeilor în căutare de romane de dragoste de calitate.

Voi ați citit cartea? Cum vi s-a părut?

XOXO

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

10 Motive să citești Sacoșa cu stele

Pentru că Iulia Șchiopu, autoarea, are un univers interior în care e musai de făcut un popas Pentru că este cea mai frumoasă carte ilustrată pe care am văzut-o vreodată Pentru că[...]

10 Cărti în straie cool – Partea 2

Spulberatic – Anca Vieru  Încep cu Spulberatic, o lectură din toamna anului trecut. Mărturisesc că titlul a fost motivul principal pentru care romanul Ancăi Vieru a ajuns în[...]

Sarah Pinborough – Prin ochii ei (Recenzie)

Louise este o mamă singură, secretară, prinsă în rutina de zi cu zi. Într-una din rarele ei seri în oraș, întâlnește un bărbat într-un bar și imediat ies scântei. Deși pleacă[...]