Rodica Ojog Brașoveanu – Spionaj la mănăstire (Recenzie)

Un renumit om de știință, doctorul Lucaci, este asasinat la mănăstirea Domniței unde se retrăsese pentru a lucra în liniște la ultima lui invenție. Maiorul Minerva Tutovan este trimisă sub acoperire ca să-i investigheze, alături de fostul ei elev și actualul subordonat Dobrescu, pe oaspeții mănăstirii, niște personaje tare curioase și cu atât mai suspecte.

Titlu: Spionaj la mănăstire

Autor: Rodica Ojog Brașoveanu

Editura: Nemira

Colecția: Suspans

Număr pagini: 237

An apariție: 2013

Rodica Ojog Brașoveanu, această Agatha Christie a României, a avut o viață demnă de un scenariu de film. S-a născut ca fiică a Anei Ojog, profesoară, și a lui Victor Ojog, avocat care a fost arestat de mai multe ori pentru convingerile lui politice. Rodica a urmat școala la Maison des Français, apoi liceul la Domnița Ileana, mergând mai târziu la Facultatea de Drept din București. În 1956 este însă exmatriculată și arestată pe motiv că s-a solidarizat cu susținătorii revoltei anticomuniste din Budapesta. Odată exmatriculată, în încercarea de a-și asigura viitorul, Rodica se căsătorește cu un aristocrat neamț, dar pentru că își dorește prea mult să se întoarcă pe băncile universității și Ministerul Învățământului îi comunică faptul că o poate face doar printr-o reabilitare care constă într-un an de muncă necalificată la fabrică, iar soțul ei nu este de acord, Rodica divorțează și se angajează la fabrica de medicamente Galenica. Un an mai târziu dă examen de admitere la Facultatea de Științe Juridice din Iași și se întoarce pe băncile universității.

Doi ani de la absolvire, în 1969, debutează cu un scenariu de film, Crima din Cișmigiu, și alți doi ani mai târziu, scrie la insistențele celui de al doilea soț, actorul Cosma Brașoveanu, primul ei roman, Moartea semnează indescifrabil. În urma succesului răsunător renunță la avocatură, după șapte ani de practică, și se dedică scrisului.

Spionaj la mănăstire este primul roman din seria Minerva, apărut inițial în anul 1972 și reeditat de Editura Nemira în 2013. I-am acordat doar 4 stele pe Goodreads pentru că inevitabil am făcut comparație între romanul de față și primul roman din seria Melania Lupu care mi-a plăcut cu mult mai mult. E drept însă că atunci când apărea, prin 1975, Cianură pentru un surâs – prima carte din seria Melania – seria Minerva se bucura deja de 4 cărți. Așa că n-am de gând să spun ca alți cititori cum că ar fi greu s-o egalezi pe bătrâna Melania, ci am să spun că autoarea s-a autodepășit cu fiecare carte scrisă, dovedind o nemaipmenită măiestrie a condeiului.

Minerva Tutuvan, femeia asta de fier care se apropie de 40 de ani și nu s-a măritat încă, este un personaj inspirat de profesoara de matematică a autoarei. Extrem de inteligentă, cu o minte ageră și un curaj împins la extrem, foarte puțin atractivă și cu un simț al observației ieșit din comun, Minerva se simte cât se poate de bine în propria ei piele. Formează un cuplu profesional tare nostim cu locotenentul Dobrescu Vasile, fostul ei elev care a fugit toată viața de matematică și care are ”norocul” să dea, la absolvirea facultății, tocmai peste profesoara care i-a făcut zile fripte cu ani în urmă.

Umorul se află, desigur, la el acasă. Cartea este plină de enigme care așteaptă să fie dezlegate și te ține în permanență cu sufletul la gură. Cei de la Nemira o recomandă ca antidot la plictis, iar eu nu pot să nu fiu de acord cu ei. Mă văd însă nevoită să mărturisesc că am râs cu mult mai mult citind aventurile Melaniei și nu pentru că aș compara cele două protagoniste – Minerva și Melania sunt două personaje construite în antiteză, prima reprezentând însăși justiția cu o mână de fier, iar cea de-a doua ascunzându-și înclinația spre infracțiune sub zâmbete de o politețe perfectă – ci pentru simplul fapt că personajele secundare au fost mult mai spumoase în cărțile despre bătrâna iubitoare de fondante.

Pictorul și farmacistul sunt personaje cu tâlc și fac un joc amuzant, dar Radian, arhitectul, nu își dovedește potențialul cu care este învestit de ceilalți, asta poate și unde povestea se bifurcă la un moment dat și oaspeții mănăstirii ies din scenă lăsând alte personaje să susțină acțiunea.

Spionaj la mănăstire merge pe două fire, Arhondaricul din Mănăstirea Domniței și Orașul Luminilor, unde Minerva călătorește pentru a recupera invenția doctorului Lucaci și unde se lasă cu momente demne de filmele lui Godard.

Finalul l-am găsit oarecum exagerat prin întorsătură de situație destul de bombastică, dar nu pot spune că m-a deranjat pentru că iubesc neverosimilul din cărțile Rodicăi Ojog Brașoveanu. În orice caz rezolvarea cazului m-a dus ușor cu gândul la Zece negri mititei ai Agathei Christie. Cine a citit cărțile cred că poate să înțeleagă de ce spun asta.

În încheiere vreau să adaug că romanul se citește la foc automat. Este exasperant de antrenant și se ține scai de cititor, așa că nu-i chip să-l lași din mână.

XOXO

P.S. l-am compătimit sincer pe Dobrescu. Ideea de a ajunge să lucrez pentru profesoara mea de istorie, un fel de Minerva Tutovan, dar fără spirit și inteligență, mi s-a părut cu adevărat deprimantă.