Anca Vieru – Spulberatic (Recenzie)

Imaginea unei statui dintr-o reclamă la un muzeu subacvatic aduce în memoria Andei o veche dragoste și un sentiment de vinovăție. Foile unui jurnal găsit întâmplător de două eleve scot la lumină o poveste neterminată în care se împletesc parfumul de epocă și ororile unui trecut aproape uitat. Enigmaticele foi rămân apoi ani buni într-un sertar, ca să ajungă la final în mâinile unui sculptor care urmează să plece într-o aventură subacvatică. O încrengătură de povești ce îl au în centru pe Tibi Vreme, veșnicul cuceritor, amuzant și blazat, care în adolescență avea două dorințe: să ajungă regizor și să plece din țară; și care la treizeci de ani, cantonat între munca de inginer și o căsnicie menținută din inerție, își omoară timpul scormonind în trecut și imaginând plecări.

Titlu: Spulberatic

Autor: Anca Vieru

Editura: Polirom

Colecția: Ego. Proza

Număr pagini: 256

An apariție: 2018

Anca Vieru este absolventă de politehnică și a unui master în comunicare. După o perioadă de lucru în cercetare a schimbat ingineria cu științele umaniste. A publicat în volumele colective Moș Crăciun & co (Art, 2013) și Ficțiuni reale (Humanitas, 2013), proiect colectiv inițiat de Florin Piersic jr. În anul 2015 a apărut la Editura Polirom primul ei volum de proză scurtă, Felii de lămâie, nominalizat la premiile revistei Observator cultural. A mai publicat în revista de proză scurtă Iocan și în revista Familia. În anul 2016 a participat la festivalul de literatură Lofest organizat la București, iar în 2018 a publicat, tot la Editura Polirom, romanul Spulberatic.

”Cuvintele au muzica lor și, dacă renunți de bunăvoie la ele, rămâi și fără muzică.”

De Spulberatic am aflat pe la sfârșitul verii. Îmi întrebasem comunitatea de pe instagram care e ultima carte citită în tren și @ana.maria.anania a numit romanul Ancăi Vieru. Am știut că vreau să-l citesc înainte să-i aflu povestea pentru că titlul avea atâta magie în el c-ar fi fost imposibil să fiu dezamăgită în urma lecturii. Și pentru că îmi propusesem ca din toamnă să citesc mai mulți autori români contemporani, recomandarea Anei a venit tocmai la momentul potrivit.

Cartea a ajuns în mânile mele undeva pe la finalul lui septembrie și m-a îndrăgostit iremediabil. Coperta e ca o enigmă – e o cădere sau un zbor? m-am întrebat când am dat ochii cu ea prima dată. Echilibrul dintre culori, textura – cartea e flexibilă și mi-a dat o senzație de relaxare în timp ce o răsfoiam. Apoi conținutul, căci, dincolo de coperta elegantă, învăluită în mister, Spulberatic ascunde o poveste perfectă pentru nostalgici și visători.

”Și amintirile se schimbă cu trecerea anilor, se nuanțează, atâtea alte experiențe vin peste ele, le împing departe, tot mai departe, în uitarea cea binefăcătoare. Memoria ne ferește de greșelile trecutului, dar fără uitare am fi paralizați de frică, de rușine, de vinovăție și nu am putea merge mai departe.”

Mi-a plăcut mult structura romanului. Spulberatic alternează timpuri, începe în prezent, face salturi în trecut – spre finalul regimului comunist – se întoarce în prezent și apoi merge și mai adânc în trecut, ca la final să se întoarcă iar aici și acum, în vremurile noastre. Spulberatic nu se întâmplă într-un loc, e un roman călător, un roman care întocmai ca personajul central vrea să își deschidă aripile pentru a zbura departe. Spulberatic este totodată o încrengătură de povești care se caută în încercarea de a reconstitui adevărul.

”Cum poate fi adevărul deodată altul, când tu ai avut adevărul tău atâția ani? Când ai fost convinsă că știi legătura dintre fapte, cauze și efecte. Mai poate adevărul să se schimbe? Și mai contează asta acum, după atâta timp? (…) Ciudat cum faptele și cuvintele au o viață a lor, independentă parcă de cei care le-au trăit și le-au spus. Fiindcă nu trăim într-un clopot de sticlă, iar faptele și cuvintele noastre se întrețes cu faptele și cuvintele altora, se încurcă în ițe complicate și, câteodată, printr-o întâmplare, apare un fir nou și găsești un înțeles nou. (…) Și care e realitatea? Cea din mintea ta, veche și acceptată, sau imaginea nouă, care te îndeamnă la comparații chinuitoare și tristeți de care credeai că ai scăpat?”

Construit în patru părți – Un drum greu de ghicit, TV Jurnal, Muzica ta e tăcerea, Nimeni nu lipsește – fiecare din ele urmărind un alt personaj, romanul nu îți dă voie să fii părtinitor, dar nici să judeci. Am urmărit cu interes fiecare destin în parte, cu emoție, uneori cu zâmbet, alteori cu încruntări. De departe, TV Jurnal a fost povestea care m-a atins cel mai profund, fiind și singura scrisă la persoana I și cea care leagă toate celelalte povești între ele, dar și celelalte trei au avut magia lor. Am perceput cumva că de Un drum greu de ghicit atârnă vina, în timp ce de Muzica ta e tăcere și Nimeni nu lipsește atârnă regretul, respectiv așteptarea.

”E o iluzie să crezi că ai recuperat trecutul, chiar și o fărâmă din el, fiindcă ceea ce afli este mai degrabă o reflectare personală a lui. Nu este adevărul faptelor inițiale, ci o interpretare tardivă, acea parte a realității pe care o înțelegi în funcție de datele momentului prezent. Cu un plus de obiectivitate, poate.

Romanul Ancăi Vieru mi-a amintit oarecum de două lecturi mai vechi, de Cum să pictezi un mort prin structură și de Supleantul prin nevoia de libertate resimțită de tineret în regimul comunist. Dar dincolo de aspectele astea și de faptul că în toate cele trei romane zace o nevoie sfâșietoare de vindecare și de eliberare, Spulberatic mi-a plăcut mai mult datorită scriiturii și datorită personajului principal. Nu, nu exagerez deloc când spun că Anca Vieru a făcut un hocus-pocus și a vrăjit cuvintele înainte să le aștearnă în poveste. Și nici atunci când spun că Tibi Vreme e probabil ultimul cavaler rătăcitor dat de pământul ăsta.

”Tăcerile sunt atât de diferite și ascund atâtea gânduri, sentimente, trăiri reprimate. Traume vechi. Iubire și spaimă. Dorința de a trece neobservat. Dorința de a sta deoparte și a observa.”

Spulberatic este totodată o poveste despre povara rănilor nevindecate și despre felul în care ele se transmit din generație în generație, ca o boală, făcându-ne să trăim o viață care nici măcar nu e a noastră. Personal – chiar purtam la un moment dat o discuție cu o prietenă despre psihologia transgenerațională – n-am crezut niciodată că ceva ce s-a întâmplat în familia mea înainte să mă nasc trece mai departe în mine și îmi influențează parcursul prin viață, dar sunt de părere că fiecare om ar trebui să își cunoască trecutul pentru a putea trece mai departe fără să repete greșeli. Pe de altă parte mama mea e o povestitoare înăscută, iar mie mi-a plăcut dintotdeauna să o aud spunând din moși-strămoși în timp ce ne bem cafeaua împreună, fără să simt că cei pe care îi evocă ar avea neapărat vreo legătură cu mine. Așa că poate ce ne rănește și ne obsedează de fapt nu e adevărul sau vreo genă ingrată, ci secretele pe care adulții au tendința să le ascundă de copii, ridicându-le la rang de stigmat.

Ce mi-a plăcut la Spulberatic:

Titlul și coperta, ca să nu mă dezmint nici de data asta. Scriitura și veridicitatea personajelor pe care autoarea a avut grijă să le îmbrace într-o magie numai a lor. Muzica, Spulberatic are muzică, nu doar magie. Capitolele scurte. Ador cărțile cu capitole scurte pentru că vin întotdeauna cu spor la dat pagina. Misterul. Întrebarea: ce s-a întâmplat cu Tibi Vreme? care te obsedează și nu-ți dă voie să lași cartea din mână. Finalul. Câtă frumusețe zace în final și ce zâmbet trist mi-a pus pe chip, oh, n-aveți cum să aflați până nu citiți și voi romanul.

Cui recomand Spulberatic:

Nostalgicilor, visătorilor, celor pasionați de psihologia transgenerațională, celor care au drum spre țară, la bunici – eu am citit ultimele capitole chiar la țară, ieri pe la prânz, și tare mi-au mers la suflet – celor care cred că toate drumurile duc la Dunăre, ci nu la Roma. Celor care caută frumosul în toate formele lui, celor care vor să citească autori români contemporani și celor care nu mai știu ce să citească toamna asta – Spulberatic merge mână în mână cu anotimpul ăsta.

Concluzie:

Citiți Spulberatic dacă vă plac poveștile cu suflet și citiți-l cu Andantele din Concertul 21 de Mozart pe fundal!

”Nu există nimic perfect în lumea asta, în afară de muzica lui Mozart.”