“Romanele sunt vise, visele autorului. Am visat să scriu Supleantul timp de treizeci de ani, încă din zilele traumatizante şi vijelioase ale fugii mele din România. Scena de început era totdeauna dureros de clară; un personaj inocent, un tânăr obsedat de cuvinte, devenea conştient de lipsa de libertate a vieţii lui şi se întreba: voi avea vreodată curajul să îmi schimb destinul?”

Aşa începe cartea lui Petru Popescu, cartea unei poveşti de iubire sublim scrisă, cu cuvinte-fiori, şi viu înfăţişată; o dramă romantică, o biografie vis, o proză modernă şi o mărturisire candidă. Romanul spune povestea de dragoste dintre scriitor şi Zoia Ceauşescu, poveste de dragoste care se pare că în realitate nu a trecut de stadiul de flirt. O iubire platonică aşadar, o relaţie de dragoste nevinovată şi de pasiune pentru artă, căci fiica dictatorului, sau faraonului, cum îl numeşte autorul pe Ceauşescu, era o boemă iubitoare de frumos.

PRESS PLAY

supleantul

Să lecturez Supleantul mi-a trezit cele mai diverse emoţii şi o redutabilă, şi în acelaşi timp dulce, melancolie. În ciuda faptului că m-am născut pe vremea când regimul se pregătea să moară, citind am avut o senzaţie de deja-vu, am avut senzaţia că, într-un fel sau altul, am trăit şi eu povestea spusă de autor. Poate din pricina celor 5 prieteni şi a legăturii profunde dintre ei sau poate, pur şi simplu, pentru că revolta scriitorului privind acele vremuri e revolta mea privindu-le pe cele prezente. S-a schimbat oare ceva şi dacă da cât s-a schimbat cu adevărat şi cât e închipuire, m-am întrebat de-a lungul lecturii, căci pentru mine cartea lui Petru Popescu e una cât se poate de actuală, e o călătorie a fiecărui tânăr însetat de răspunsuri şi de libertate, o călătorie spre dobândirea propriei identităţi.

“Eu vreau să scriu, scrisul mi-e limbă, scrisul mi-e ţară. Enormitatea spaţiului e chezăşia faptului că voi continua să scriu: lumea e atât de nesfârştită, am atâta spaţiu de cucerit! Şi am să-ţi fac o mărturisire: în România, spaţiul meu de viaţă era numai scrisul – am încercat cât am putut să-l lărgesc şi totuşi să-mi păstrez ignoranţa şi inocenţa. Cum aş putea scrie fără inocenţă şi fără imaginaţie acel copilăros vis şi dor al spaţiului?”

Se simte o foame de dragoste şi de libertate în fiecare pagină întoarsă, o arsură pe suflet şi o dureroasă incertitudine: să plec sau să rămân? să rup lanţurile ori să mă conformez? Iar în final vine descătuşarea, vine cuţitul ajuns la os şi ticăie ceasul şi nu mai poţi să dai înapoi, doar înainte.  Şi cu fiecare pas ce te poartă înainte vine şi lecţia de viaţă:

“Uneşte-ţi ritmul pasului cu ritmul unduirii punţii şi-ţi vei găsi ritmul firesc.”

În ce mă priveşte: Citit. Trăit. Savurat. Acum în căutare de alte cărţi semnate Petru Popescu.

În ce vă priveşte: Dacă nu aţi citit cartea, dar aveţi de gând, citiţi-o cu Led Zeppelin în surdină, căci alunecă mai bine şi-ţi face foame de mai mult.

XOXO

semnatura1

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Related post

Când vine primăvara – Tony Mott (Recenzie)

Un avocat ucis, o poveste terifiantă, o anchetă internațională. Un nou caz al medicului legist Gigi Alexa, care împreună cu Matei Vălean, comisar-șef de poliție la Brașov încearcă[...]

Bogdan Hrib – Patimile doamnei ministru (Recenzie)

Cu câteva zile înainte de intrarea în noul an are loc o execuție ciudată: un bătrân este împușcat în inimă și abandonat la intrarea în orașul liber Christiania. Anton Demetriade[...]

Tony Mott – Ultima vară otrăvită (Recenzie)

Pentru Gigi Alexa 2020 nu e un an perfect. Nici măcar pe aproape. Parcă nu-și găsește locul în actuala ei relație cu un medic ginecolog și gândul de a începe un doctorat în Olanda e[...]