Știu că sună ciudat pentru un cititor de cursă lungă, dar eu nu mi-am propus să citesc mai mult în 2020. Mi-am propus, însă, să citesc cărți mai bune, să-mi aleg cu mai mare grijă lecturile și să-mi permit să zic că am rămas cu ceva semnificativ în urma lor. Nu spun că în 2019 nu am citit cărți de calitate, dar în mare parte lecturile au intrat la categoria guilty pleasures și chiar am avut un moment când m-am întrebat – nu mai țin minte exact ce carte citeam atunci – ce sens are să citești anumite cărți, dincolo de bucuria pe care ți-o oferă lectura, nu aș putea oare să fac altceva mai bun cu timpul meu? Așa că, atunci când mi-am făcut lista cu lecturi pentru 2020, am încercat să găsesc un echilibru, să aduc laolaltă cărțile alea care îmi pot oferi bucuria lecturii și care totodată vin cu informații care să mă îmbogățească sau care sunt de interes pentru mine. Cu alte cuvinte: 2020 vine cu mai puțin roman polițist, mai multe introspecții, ceva artă, istorie & psihologie.
Camera – Emma Donoghue
Pentru Jack, un băiețel de cinci ani, Camera reprezintă întregul lui univers: aici s-a născut, aici a crescut și aici continuă să trăiască alături de mama lui și, uneori, de o prezență masculină apăsătoare pe nume Bătrânul Nick. În timp ce pentru Jack acesta este spațiul în care se simte în siguranță, pentru mama lui, Camera reprezintă o închisoare. Cu o răbdare și un curaj demne de admirat, ea încearcă toate soluțiile posibile pentru a se elibera, iar singura șansă reală să reușească este chiar fiul ei.
Camera este o lectură începută în 2019 – chiar în ultimele zile din an – pe care mi-am propus să o iau cu mine și în 2020. Povestea intrării ei în viața mea sună cam așa: pe la jumătatea anului trecut, undeva pe la începutul verii, s-a întâmplat să dau peste un serial coreean polițist care prezenta un caz similar cu cel din cartea Emmei Donoghue. Apoi, cumva destul de repede după finalizarea serialului, am găsit pe instagram câteva postări în care se vorbea la superlativ de Camera. Mărturisesc că mi s-a părut din primul moment o lectură tentantă și totuși, probabil unde mă încărcasem cu suficientă emoție negativă urmărind serialul, n-am pus cartea pe wishlist până când, la ediția Shop my library din septembrie, Andreea Chiuaru a menționat romanul și mi l-a recomandat ca unul Musai. Culmea, tot nu m-am grăbit să-mi cumpăr cartea, deși mă cam ardea sufletul când mă gândeam la ea, dar finalul de noiembrie a venit cu ea în buzunar pe neașteptate, făcându-mă să mă conving că e genul de lectură care chiar mă vrea de cititor. Și, jur, e musai, imposibil de neocolit, e heartbreaking!
Rămâi cu mine – Ayobámi Adébáyo
De la începutul relației lor, Yejide și Akin au fost de acord: poligamia nu e pentru ei. Dar după patru ani de căsnicie – și nenumărate vizite la doctori, specialiști în fertilitate și diverși tămăduitori, după leacuri improbabile și combinații ciudate de ierburi –, rodul iubirii celor doi întârzie să apară. Yejide nu-și face probleme – are tot timpul din lume să rămână însărcinată. Însă rudele sale sunt de altă părere: într-o zi, pe nepusă masă, tinerei îi este prezentată cea de-a doua nevastă a soțului ei. Șocată, furioasă și roasă de gelozie, Yejide știe că singura modalitate de a-și salva căsnicia e să rămână însărcinată.
Rămâi cu mine e genul de carte care m-a atras mai înainte de toate vizual. Abia apoi, furată fiind de copertă, m-am interesat de subiectul pe care îl abordează și mi-am zis că-i genul de carte pe care n-ar trebui să fac greșeala să o ratez. Îmi miroase cumva a Cel care mă așteaptă, roman care s-a aflat în topul preferințelor mele din 2019.
Madame Picasso – Anne Girard
Povestea nespusă a fermecătoarei femei care i-a furat inima celui mai mare artist al secolului XX. Când se mută la Paris, Eva Gouel e plină de speranțe și vise. Deși fără experiență reușește să se angajeze costumieră la faimosul Moulin Rouge unde îl întâlnește pe Pablo Picasso un artist în ascensiune.Genial și excentric Pablo este fermecat irevocabil de Eva și ceea ce începe ca o aventură complicată devine prima mare poveste de dragoste din viața lui. Romanul ne prezintă o eroină uimitoare și ne poartă din salonul lui Gertrude Stein și din îndrăznețul Moulin Rouge în atelierul și în inima unuia dintre cei mai enigmatici artiști ai secolului XX.
Madame Picasso e pe wishlist din 2019. Planul era să o achiziționez la Gaudeamus, dar din pricina unei răceli nu am reușit să ajung la târg și astfel nici cartea nu a ajuns în posesia mea. În orice caz, urmează cât de curând o comandă pe Libris, tentația de a-mi petrece câteva seri în compania unor personalități ca Picasso și Stein e prea mare ca să mai amân lectura multă vreme.
Femeia la 1000°c – Hallgrimur Helgason
Singură într-un garaj închiriat, loială doar unei grenade de mână din al Doilea Război Mondial, Herra Björnsson își trăiește la optzeci de ani începutul sfârșitului vieții. Dar este pregătită: și-a făcut deja programare la crematoriu, unde i se garantează o dispariție rapidă la 1000 °C. Dar înainte de toate astea, ne cere ea, „permiteți-mi să-mi povestesc viața.“
Femeia la 1000°c e genul de carte care stârnește interesul, mai înainte de toate, prin titlu, iar eu chiar nu m-am putut împiedica să caut mai multe informații despre carte imediat cum am dat cu ochii de el. Coperta, și ea, absolut genială, mi-a ațâțat cu atât mai mult curiozitatea, iar povestea, ei bine, povestea e picătura care umple paharul. Plus că mi-au șoptit câteva păsărele că romanul lui Hallgrimur Helgason e un veritabil musai, deci n-avea cum să lipsească de pe lista lui 2020.
O toaletă a la Liz Taylor – Rodica Ojog Brașoveanu
Avem un tânăr superb, fermecător, bogat; canalie. Șase oameni care nu se cunosc între ei, șase oameni cu motivații cu totul diferite, iau hotărârea de a-l ucide. În aceeași zi, la aceeași oră. Deși avertizată, victima nu reușește să se sustragă propriului destin. Există, de fapt, un singur asasin. Care dintre cei șase și care este mobilul lui? Cu grația și dezinvoltura deja cunoscute, asistată ca întotdeauna de Mirciulică, Melania Lupu găsește răspuns la ambele întrebări înaintea maiorului Cristescu.
Pe Mirciulică și Melania mi-ar fi fost imposibil să nu-i iau cu mine în noul an. O toaletă a la Liz Taylor e ultimul roman din serie și singurul pe care încă n-am apucat să-l citesc. Îmi propusem să finalizez seria Melania Lupu înainte de trecerea în noul an, dar au intrat pe fir alte cărți și planurile mele au fost puțin date peste cap. Nu-i nimic, cartea mă așteaptă în bibliotecă, în straiele ei extra cute. De câte ori o privesc mi se face poftă de macarons.
Umbra vântului – Carlos Ruiz Zafon
Barcelona anului 1945. Într-o dimineață cețoasă, domnul Sempere, proprietar al unui anticariat din inima orașului vechi, își duce fiul, Daniel, la Cimitirul Cărților Uitate, o clădire impunătoare, veche și sumbră, plină de volume ale unor autori necunoscuți sau uitați, cărți aduse de oameni care au ținut să le ferească de părăsire, de indiferență sau de la dispariție. Potrivit tradiției, cine intră pentru prima oară trebuie să adopte o carte. Dintre miile de tomuri, Daniel se simte atras de Umbra vântului de Julian Carax, un roman misterios pe care, ajuns acasă, îl citește în aceeași noapte dintr-o suflare. În anii următori, Daniel se pomenește implicat într-o serie de intrigi și de crime, trecând prin numeroase primejdii pentru a salva cartea de anumite persoane. În același timp, el se lansează în cercetarea amănunțită a biografiei autorului, cel puțin la fel de enigmatică și de stranie precum romanele sale.
Pe Zafon nu l-am citit niciodată până acum, dar mi-a creat mereu impresia de Umberto Eco și mi-am dorit mereu să pun mâna pe cărțile lui. La impresia asta s-au adăugat și laudele de pe instagram. emma.cărți.cafea.citate, o cititoare serioasă, cu lecturi serioase, l-a recomandat și mi l-a recomandat pe Zafon și a numit Umbra vântului unul din cele mai bune romane citite de ea până în prezent. Așa că, în mod clar, 2020 mi-l va aduce în viață și în bibliotecă pe Carlos Ruiz Zafon cu Umbra vântului și, de ce nu, cu celelalte romane din seria Cimitirul cărților uitate.
Serotonina – Michel Houellebecq
Serotonina poate fi citit ca un roman despre dezechilibrele pe care le produce o lume fără iubire, fără bunătate și fără solidaritate. cu transformări devenite incontrolabile, dar și ca un copleșitor roman al remușcărilor și al regretelor. Protagonistul romanului, Florent-Claude Labrouste, un bărbat de 46 de ani, a ajuns într-un punct critic al existenței personale. Se îndoapă cu Captorix, un antidepresiv de ultimă generație, încercând o supraviețuire decentă. Medicamentul crește nivelul de serotonina din organism, dar are trei efecte secundare: greața, dispariția libidoului și impotența. Florent-Claude alege de bunăvoie să renunțe la profesie, la viața socială, la cunoștințe. Dezrădăcinat și autodistructiv, el își scrutează propria viață și lumea din jurul lui cu un umor aspru și cu o virulență sfâșietoare.
Serotonina e cartea care m-a obsedat tare de tot în 2019. Am văzut-o des și tot des am citit laude la adresa ei. Pe de altă parte, de ce să nu recunosc, titlul mi-a atras, încă din primul moment, atenția. Nu m-am grăbit să o achiziționez, întrucât aveam deja o mulțime de cărți care mă așteptau în bibliotecă și pe care le-am tot amânat din diverse motive, dar cum bunica mea a primit cartea cadou de Crăciun și mi-a pasat-o și mie, i-am făcut rapid loc pe lista lecturilor musai în 2020.
Minus infinit – Renert Dusout
Paisprezece oameni se trezesc într-un bar suspendat în neant și află că au murit în diferite momente ale istoriei contemporane. Au de acum la dispoziție fix opt ore pentru găsi răspunsul la întrebările existențiale care îi macină sau pentru a-și celebra nihilistic sfârșitul.
De Minus infinit am aflat de la Andreea Chiuaru și, dincolo de laudele pe care le-a avut la adresa cărții scrisă de un autor român contemporan – da, Renert Dusout e român de-al nostru – cartea m-a atras prin subiect. Undeva prin 2010 aveam mania să citesc pe diverse site-uri din afară povești scrise de amatori. S-a întâmplat astfel să dau peste ceva scris de o tipă din Spania, o chestie ciudată, un amestec de isteț, pervers, comic & fantasy, al cărei titlu – Divina Mierdecilla – făcea referire la infernul lui Dante. Culmea, când am citit despre Minus infinit mi-a revenit în amintiri chestia aia ingenioasă care, deși poate exagerată, mi-a plăcut mult la momentul ei. Și, uite așa, cartea lui Dusoute și-a făcut loc printre romanele musai de citit în 2020.
Cartea albă – Han Kang
Pe fundalul unui oraș european cu o istorie zbuciumată, o naratoare nenumită se confruntă cu o tragedie care a urmărit-o peste continente, o poveste adânc ascunsă în carnea familiei sale: povestea surorii ei care a murit în brațele mamei, la câteva ore după naștere. Pornind de la o listă de obiecte albe care conțin în ele atât viața, cât și moartea – scutecul bebelușului, laptele matern, prăjiturile din orez rotunde ca chipul fetiței – tânăra îi scrie surorii pe care n-a cunoscut-o niciodată, încercând să se împace cu această imensă povară care o apasă.
Pe Han Kang am citit-o în toamnă cu Vegetariana, o lectură care m-a răscolit și care îmi va rămâne multă vreme în memorie. Cartea a trecut pe raftul unde țin prietenii de care nu vreau să mă despart și la care mă voi întoarce peste ani. Astfel că, am trecut repede pe listă și celalte două romane ale autoarei – Disecție și Cartea albă – apărute la editura ART, din care, al doilea, zbiară să fie citit primul.
Problema Spionoza – Irvin D. Yalom
Un roman despre mințile a doi oameni care au intrat în istorie la trei secole distanță unul de celălalt: filosoful olandez de secol XVII, Baruch Spinoza, și Alfred Rosenberg, unul dintre ideologii nazismului și un apropiat al lui Adolf Hitler. Imaginând o intersecție neașteptată între viața lui Spinoza și destinul lui Rosenberg, autorul construiește o poveste de neuitat despre ură și toleranță, curaj și lașitate, pedeapsă și speranță.
Pe Yalom l-am citit în 2018 cu două cărți – Plânsul lui Nietzche și Minciuni pe canapea – și, cu toate că în 2019 nu am mai pus mâna pe altă carte care să-i poarte semnătura, mai am pe wishlist câteva din cărțile lui. Prima din ele este, ați ghicit, Problema Spinoza, roman pe care abia aștept să-l descopăr.
O viată măruntă – Hanya Yanagihara
Patru absolvenți ai unui mic colegiu din Massachusetts – debusolați, fără un ban în buzunar și susținuți doar de prietenia și ambiția lor – se mută la New York pentru a-și face o situație. Cei patru sunt atrăgătorul Willem, care-și dorește să devină actor; JB, un pictor născut în Brooklyn care încearcă să pătrundă în lumea artei; Malcolm, un arhitect frustrat angajat la o firma importantă; și Jude, o minte sclipitoare, dar un individ retras și enigmatic, în jurul căruia gravitează toți ceilalți. De-a lungul anilor, relațiile dintre ei se adâncesc și se complică, însă provocarea cea mai mare pentru ei rămâne Jude, ajuns cu timpul un avocat extrem de talentat, însă din ce în ce mai instabil, cu mintea și trupul însemnate de o copilărie cumplită, de o traumă pe care se teme că nu o va putea depăși niciodată.
O viață măruntă e una din cărțile alea pe care nu mi-am făcut curaj să le cumpăr pentru că, pe de-o parte a fost extrem de lăudată de bloggeri, pe de altă parte au existat și câteva voci care nu s-au arătat chiar atât de mulțumite de povestea scrisă de Hanya Yanagihara. Dincolo de asta, subiectul mă atrage dureros de mult și am decis să nu mai amân lectura, mai ales după ce am dezbătut pe tema ei cu Beatrice Mituleci de la Editura ART care mi-a recomandat-o ca pe un must când vine vorba de cărțile apărute la Litera.
Nord-Vest – Zadie Smith
Nord-Vest este povestea a patru personaje (Leah, Natalie, Felix si Nathan) care trăiesc în același cartier, un cartier aglomerat, cu emigranți și localnici. Poveștile celor patru protagoniști se desfășoară într-o lume dinamică, plină de viață, uneori crudă, alteori duioasă, dar mereu captivantă. Iubirea, ura, prietenia și nostalgia sunt temele dominante ale acestei istorii în care se intersectează în mod surprinzător destine dintre cele mai diverse.
Am primit Nord-Vest de la Moș Crăciun. Venea alături de La căpcăunii veseli, o altă carte apărută la Polirom. Nu erau lecturi planificate, dar mărturisesc că pe Zadie Smith o tot văzusem anul ăsta pe rețele cu romanul Swing Time și chiar îmi doream să citesc ceva scris de ea, așa că m-am bucurat cu adevărat primind Nord-Vest. Coperta este irezistibilă, iar povestea îmi sună bine, poate mai bine decât cea din Swing Time.
Charles și Emma: Crezul familiei Darwin – Deborah Hailigman
Charles Darwin a publicat Originea speciilor, revoluționara sa lucrare asupra evoluției, în 1859. După mai mult de un secol și jumătate, tezele sale continuă să provoace polemici între oamenii de știință și comunitățile religioase. Dar înainte ca aceste dispute să se fi iscat, Charles a reflectat îndelung la felul în care va fi primită teoria lui de societatea conservatoare. Pietatea soției sale, Emma, și dragostea pe care el i-a purtat-o l-au făcut să cântărească bine fiecare idee care avea să ajungă la public. Charles și Emma vorbește despre viața privată și marea iubire a celui care a revoluționat biologia și totodată viziunea asupra omului.
Charles și Emma face parte dintr-o colecție apărută mai nou la Editura ART – Sapiens – colecție din care îmi fac cu ochiul mai multe cărți, nu doar cea de față. Pe de altă parte Deborah Hailigman pare să scrie povești tare pe gustul meu, astfel că m-a convins să pun pe lista lui 2020 nu doar o carte, ci două care îi poartă semnătura.
Vincent și Theo. Fratii van Gogh – Deborah Heiligman
Vincent n-ar fi fost același fără Theo van Gogh. Călătorind prin volutele unei vieți chinuite, pictorul l-a avut mereu alături pe credinciosul său frate. Relația lor a fost zbuciumată, dar profundă, definitorie pentru amândoi. Minuțios documentată, bazată pe corespondența dintre Vincent și Theo, cartea lui Deborah Heiligman spune dramatica poveste a acestor destine și a devotamentului nemărginit care le-a legat.
Da, cea de-a doua este chiar Vincent și Theo, o poveste despre frații van Gogh, apărută pentru prima dată în 2017, la opt ani după Charles și Emma, și publicată la noi prin toamna lui 2019 la Editura ART. E pe lista mea încă de la apariție și e una din cărțile despre care am presimțirea că vor deveni favorite în 2020.
Iubita mea, Sputnik – Haruki Murakami
Sumire, o tânără nonconformistă de douăzeci și doi de ani ce visează să devină scriitoare, se îndrăgostește pentru prima oară în viață. Este o dragoste copleșitoare, ca o tornadă ce se năpustește peste o câmpie întinsă. De aceea, Sumire nu ia în seamă că iubește pe cineva mai în vârstă cu șaptesprezece ani și, mai mult, că iubește o femeie. Cele două își petrec vara pe o mica insulă din arhipelagul grecesc. La un moment dat, Sumire dispare fără urmă. Nimeni nu reușește să o găsească sau să-i explice dispariția misterioasă. În căutarea ei pornește și K, un prieten foarte apropiat. Este singurul care înțelege că, pentru Sumire, aceasta era singura soluție de a-și împlini dragostea. Rămâne totuși speranța reîntâlnirii într-o lume „de partea cealaltă a oglinzii”.
Iubita mea, Sputnik se află pe listă pentru că Murakami îmi place, iar povestea mi se pare îmbietoare. La cele două motive se mai adaugă și un al treilea: în 2019, undeva prin vară, cred, am ascultat o recenzie tare frumoasă a romanului, făcută de Elena, o roșcată cu idei și cu multe lecturi bune la activ.
Fidelitate – Marco Missiroli
Suntem siguri că a rezista unei ispite înseamnă fidelitate? Dar dacă această renunțare ar reprezenta trădarea naturii noastre mai profunde? Fidelitatea este o ancoră care ne permite să nu fim copleșiți de furtună, dar este și oglinda în care ne căutăm reciproc, în speranța de a ne recunoaște pe noi înșine. Carlo, un profesor de creative writing, și Margherita, o arhitectă devenită agentă imobiliară, formează un cuplu tânăr și fericit, în care fiecare partener este perfect conștient de frământările celuilalt. Se iubesc, însă în același timp au dorințe care trec dincolo de pereții dormitorului lor. Carlo tânjește după frumusețea liniștită a uneia dintre elevele sale, Sofia, iar Margherita visează la mâinile puternice ale terapeutului ei, Andrea.
Fidelitate se află pe listă din două motive: caut și în 2020 ceva introspecții și îmi doresc să citesc mai mulți autori italieni. Mă bucur, deci, că Editura Pandora M îmi dă posibilitatea unor astfel de întâlniri, așa că, până vor traduce cea mai nouă carte scrisă de Elena Ferrante, am de când să-mi fac de cap cu Fidelitatea lui Missiroli.
Exuvii – Simona Popescu
Enigmaticul titlu al cărții spune, într-un fel, totul: „exuviile“ sunt pieile lepădate, carcasele subțiri lăsate în urmă de fluturi atunci când ies din pupe, învelișurile năpârlite ale vietăților care, crescând, se transformă cu totul. La fel facem și noi cu ipostazele noastre vechi, infantile, imature, pe care le îngropăm în uitare. Simona Popescu nu poate și nu vrea să le abandoneze: le strânge, le colecționează, le suprapune într-un timp prezent care, ca într-o sincronie perpetuă, adună toate vârstele precedente la un loc.
Am luat Exuvii de la Shop my library #10 fără să știu mare lucru despre ea sau despre Simona Popescu. Titlul îmi era cunoscut, cumva vag, și știu că m-a atras în trecut, ca și acum. Pe de altă parte, am trecut în 2020 cu provocarea de a citi mai mulți autori români contemporani, așa că n-am de gând să mă sustrag atunci când se întâmplă să-mi pice în mână vreo carte care se înscrie în categorie.
Furtul. O poveste de iubire – Peter Carey
Viața lui Michael Butcher Bones, pictorul căzut în dizgrație, falit și proaspăt divorțat, și a fratelui său, Hugh, hirsutul „cu probleme“ și cântărind o sută de kilograme, se schimbă radical când în peisaj intră Marlene, tânăra fermecătoare care se dovedește a fi expert în artă. Însă arta nu e singurul domeniu la care Marlene se pricepe, iar asta dă naștere unui întreg periplu de-a lungul a trei continente: din Australia până în Manhattan, New York via Tokio, Butcher trece printr-o gamă largă de stări sufletești, în vreme ce diverse întrebări despre artă, fraudă, responsabilități și izbăvire i se învârtesc prin cap.
Mă trage sufletul tare de tot spre cartea asta și, totuși, o amân, fără să am vreo explicație concretă pentru asta. Nu știu, așadar, când anume în 2020 îi va veni rândul, dar știu că adună în o sumă considerabilă de motive pentru că n-aș putea să n-o devorez în anul care tocmai a început.
Sticletele – Donna Tartt
Theo Decker, un adolescent de treisprezece ani din New York, supraviețuiește ca prin minune unei explozii care îi omoară mama într-un muzeu de artă și intră fără voia lui în posesia unui mic tablou fascinant, preferatul mamei sale. Ani de zile mai târziu, după o copilărie aventuroasă, Theo lucrează într-un magazin de antichități, iar tabloul ascuns cu grijă ani de zile devine pe neașteptate poartă de acces către lumea subterană a traficului cu opere de artă.
Sticletele e cartea aia de care am tot fugit și la care mă tot întorc mereu. Detest ideea că e atât de lungă și știu că de fapt asta m-a descurajat în a mă arunca asupra ei, dar, după ce am văzut filmul, mi-e clar că nu se mai poate și că e musai să mă iau la trântă cu ea în 2020.
Fata cu palton roșu – Kate Hamer
Orice părinte se teme pentru siguranța copilului său. Dar ce faci când temerile ți se adeveresc? Cum reușești să nu-ți pierzi mințile? Festivalul Poveștilor se transformă pentru Beth în cel mai cumplit coșmar: Carmel, fiica ei de opt ani, este răpită. Sensibilă, diferită de copiii de vârsta ei, dotată cu o imaginație surprinzătoare și cu un har special, fetița pornește într-o călătorie extraordinară, o luptă continuă pentru păstrarea identității, trăind cea mai cruntă întemnițare: aceea de a nu ști că este captivă.
Ultima din listă, dar probabil printre primele lecturi pe care le voi parcurge anul ăsta, e Fata cu palton roșu, cea mai nouă apariție Paladin Crime. De la titlu, copertă și poveste, totul mă atrage spre romanul lui Kate Hamer și abia aștept să-mi fac timp pentru el.
Las, desigur, lista deschisă surprizelor și recomandărilor de calitate, plus acelor cărți pe care n-am reușit să le citesc în 2019 și la care încă îmi umblă mintea. Dacă timpul e bun cu mine, poate reușesc să stau și cu ele la povești în serile mai puțin aglomerate.
Voi ce titluri aveți pe listă în 2020?
XOXO
Lasă un răspuns