”Există atâta vinovăție aproape în orice moment al vieții; la final, atinge proporții insuportabile și, ca să evadăm, nu ne mai rămâne decât să murim.”

O fascinantă autobiografie pe care Freud ar fi imaginat-o pe patul morții… Amintirile, personajele și relațiile dintre ele se suprapun și se succed într-o logică inedită, dictată de răbufnirea totală și necontrolată a inconștientului eliberat de trecerea de la viață la moarte a omului Freud. Astfel, spre stupoarea cititorului, fiica se înfățișează ca iubită, soția ca soră, nepotul ca frate. ”Majoritatea cuplurilor respectabile de evrei pe care le cunoșteam erau, în secret, într-o proporție considerabilă, incestuoase.” Perversă și neliniștitoare, cartea lui D.M. Thomas recompune tabloul autoanalizei lui Freud, o analiză pe care acesta nu și-ar fi putut-o face probabil decât acum, adică supraviețuind încă vreo 60 de ani propriei morți. Dacă într-adevăr o fi murit vreodată.

Ultimul vis al lui Freud – în original Eating Pavlova – este una din cele mai interesante lecturi parcurse de mine în ultima vreme, mai înainte de toate pentru că viziunea autorului (ușor bolnavă) despre Freud corespunde cu viziunea mea. Felul în care Freud, imaginat de Thomas, își rememorează trecutul, departe de a mă șoca, îmi dă o senzație de familiar, iar firul poveștii e ca drumul spre casă.

Mărturisesc că până să intru mai în miezul romanului, incoerența scriiturii m-a tulburat. Mi se părea că mă aflu sub efectul unui drog –  poate chiar al morfinei ce-a alinat ultimele zile ale cancerosului Freud – și mi-ar fi fost imposibil să spun dacă drogul gustat îmi place sau nu, dacă îmi face bine sau îmi face rău.

Inițial am avut tendința să asociez lectura asta cu o alta – Demian de Hesse. Am fost convinsă că la final am să includ romanul lui Thomas în categoria lecturilor care fără să-mi placă neapărat s-au dovedit fascinante pentru abordarea altfel, ciudată i-aș putea spune. Dar ușor lucrurile s-au schimbat. Mai mult citeam, mai mult prindeam gustul. Mai mult prindeam gustul, mai mult mă îndepărtam de ideea că parcurg un roman ciudat.

E totuși destul de greu să reușești să despoi romanul ăsta de bizarerii și pe tine însuți de prejudecăți, căci, fiind scris la persoana I, ai în permanență tendința să-ți spui că te găsești în fața unei povești reale, cu atât mai mult cu cât D.M.Thomas se agață de fiecare dată de un sâmbure de adevăr în jurul căruia își construiește episoadele cu morb.

Pe de altă parte, trebuie să admit că oricât de împinsă spre extrem ar părea relatarea autorului, scrisă pe patul de moarte, sub efectul morfinei, autobiografia părintelui psihanalizei ar fi putut  foarte bine să nu fie mult diferită. Amestecul de vise, de gânduri, de obsesii, de experiențe și fantasme sexuale chiar își găsește sensul într-un roman despre psihanaliști.

În orice caz autorul nu uită să se apere , în caz că și-ar putea șoca cititorul: ”Voi fi sincer, uneori am inventat. Am mințit în mod simbolic, ca să mă apăr, de dragul efectului dramatic, din jenă pentru viața mea liniștită, lipsită de evenimente, și dintr-un simț al umorului ștrengăresc.”

Există nenumărate momente în care te întrebi dacă nu cumva scriitorul încearcă să-l ridiculizeze pe părintele psihanalizei, dacă nu cumva romanul e mai degrabă o satiră la adresa psihologiei abisale. Există momente în care îți vine să râzi – asta ca să faci haz de necaz – la gândul că inconștientul nu are limite, că e capabil să joace feste dintre cele mai imorale.

Citind mi-am reamintit, printre înclinări grele din cap, cât de înșelătoare este memoria umană, am redescoperit că ne amăgim adesea în privința trecutului, că ne facem rău fără să conștientizăm și că noi înșine ne suntem cei mai cumpliți dușmani. Am zâmbit cu resemnare observând cât de greu este să facem distincția între o amintire și un vis, între real și fantast. Am și râs, recunosc că am râs dinaintea pasajelor plagate de incest, de swingăreli și masochisme, pe de-o parte pentru că toate comportamentele astea patologice mi se pare că vin mână în mână cu psihanaliza și pe de alta pentru că frizează caraghiosul mai degrabă decât perversul.

Așadar cartea asta are meritul că știe să fie depravată fără să fie neapărat vulgară, are meritul de a da murdarului o altă conotație. Memoria bolnavă a omului Freud îți dă senzația că trăiești o transă, că te afli sub efectul hipnozei sau cel puțin în cazul meu efectul ăsta a reușit să producă. Un alt merit al acestei cărți e că deși nu-i genul de lectură care să te țină în suspans și care să te facă să dai pagina mai departe pentru a vedea ce se întâmplă cu personajele, este destul de greu de lăsat din mână. Personajele sunt oameni vii, personalități ale acelor vremuri, figuri marcante – Lou Salome, Marie Bonaparte, Jung, Helene Deutsch, Rilke – cu care e imposibil să nu fi dat fața înainte dacă ești interesat de lumea psihanalitică și a căror intimitate e numai bună de gustat câte un pic în fiecare seară.

Închei prin a spune că Ultimul vis al lui Freud nu este un roman pentru oamenii pudici, pentru oamenii oripilați de sexualitate așa cum a înțeles-o părintele psihanalizei. Nu este o carte ușor de digerat de către cei care nu suportă să vadă pe foaie cuvinte obscene ori se simt lezați de devierea spre patologic a dorințelor. Este însă un roman pentru susținătorii teoriei freudiene și totodată pentru toți aceia care îl blamează pe mult controversatul doctor, căci pentru aceștia va fi în mod sigur un motiv să arunce cu pietre ori să se amuze copios de deșărtăciunea omului ascuns în spatele geniului.

PS: ar avea și-un minus cartea asta; prea puțin Jung, mult prea puțin, da’ era și greu de așteptat ca-n visul lui Freud să i se dea mai multă importanță.

XOXO