Cimitirul din Praga are în centru aventurile misteriosului Simonini, un personaj ciudat, cu lacune de memorie și dublă personalitate. Nu se știe exact cu ce anume se ocupă – cel mai probabil, cu falsificarea de scrisori și acte oficiale, din moment ce guvernanții, poliția și serviciile secrete din multe țări sunt interesate de munca lui și vor să-l angajeze. În documentele sale revine obsesiv celebrul cimitir evreiesc din Praga, cu lespezile sale suprapuse și cu ceasul ale cărui limbi se învârt în sens contrar celui obișnuit.

Titlu: Cimitirul din Praga

Autor: Umberto Eco

Număr pagini: 516

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

An apariție: 2013

Traducător: Ștefania Mincu

A venit momentul să scriu și despre Cimitirul din Praga, favorita lunii ianuarie. Am amânat o vreme recenzia pentru că am vrut să las ideile să se așeze înainte de a le așterne în văzul tuturor.

Ei bine, mai înainte de toate vreau să spun că, pe lângă faptul că m-a ținut în suspans, cartea a reușit să mă distreze și totodată să mă pună pe gânduri. Am savurat-o cu aceeași poftă cu care Simonini își savura felurile pretențioase de mâncare și m-am bucurat de ilustrațiile cu care a venit la pachet, ilustrații preluate, din câte am înțeles, din versiunea originală.

”Bibliotecile sunt fascinante: uneori pare că stai sub acoperișul unui peron de stație feroviară și, consultând niște cărți despre ținuturi exotice, ai impresia unei călătorii către țărmuri îndepărtate. Astfel mi se întâmplase să dau într-o carte peste unele gravuri frumoase ale cimitirului evreiesc din Praga”

Romanul este scris pe trei voci: cea a lui Simonini, personajul central, cea a abatelui Dalla Picola care la prima vedere pare a fi un alter ego al primului și cea a naratorului care se dovedește mai mult o punte de legătură între cele două personaje, venind să clarifice anumite situații care par lipsite de sens.

Simonini este un individ abject, dar este totodată și un personaj cât se poate de savuros. Fiu al unui tată revoluționar și crescut de un bunic regalist care detestă evreii, considerându-i mesagerii satanei pe pământ, Simone Simonini crește urând pe toată lumea și având ca singura consolare mâncarea și romanele foileton ale unor autori ca Alexandre Dumas și Eugene Sue.

Simonini îi urăște pe nemți, pe francezi, pe italieni, îi urăște pe iezuiți, pe musulmani, dar mai ales îi urăște pe evrei și numai dezgustul lui față de femei se poate compara cu aversiunea pe care o simte față de aceștia.

”Frumuseţea trupului stă toată în piele. În realitate, dacă bărbaţii ar vedea ceea ce se află sub piele, fie şi numai vederea femeilor ar reuşi să-i îngreţoşeze: farmecul acesta feminin nu e decât josnicie, sânge, umori, fiere. Uitaţi-vă la ce se ascunde în nări, în gât, în pântece… Şi noi, care nu îndrăznim să atingem nici măcar cu vârful degetelor voma sau bălegarul, cum putem aşadar să dorim să strângem în braţele noastre un sac de excremente?”

Încă de la începutul cărții, Simonini descoperă că a pierdut pe drum zile din viață, că memoria îi joacă feste și că în aceeași casă cu el, într-o aripă despre a cărei existență nu știa nimic, mai locuiește un individ, un anume Dalla Picolla, om al bisericii cel puțin la fel de misterios ca el.

În încercarea de a-și pune amintirile în ordine, Simonini începe să țină un jurnal în care își povestește aventurile din copilărie și până în prezent. Pe măsură ce povestea se scrie, cititorul observă cum Simonini se transformă dintr-un copil crescut în izolare într-un cronicar al urii, un făuritor de conspirații în mare parte șterpelite de prin cărți și adaptate la propriile lui emoții nefaste. Nu-i tremură mâna când vine vorba să ucidă, ba chiar îi face plăcere, și trăiește învăluit în complexele lui de superioritate.

”Aş spune că religia este şi cocaina popoarelor, pentru că religia a împins şi împinge la războaie, la masacrarea necredincioşilor, iar asta-i valabil pentru creştini, musulmani şi alţi idolatri (…) Oamenii nu fac niciodată răul atât de complet şi cu atâta entuziasm ca atunci când îl fac din convingere religioasă.”

Romanul este un adevărat festin și este scris în stilul caracteristic al autorului: antrenant, multe detalii, descrieri minuțioase, istorie cât cuprinde și intrigă solidă. Prin Cimitirul din Praga, Eco își dovedește încă o dată erudiția și măiestria într-ale condeiului și coace, din cultură și istorie, o poveste care zguduie convingeri și prejudecăți.

Cimitirul din Praga vorbește despre teoria conspirației, despre cum se plantează sămânța și despre roadele pe care aceasta le dă atunci când este udată conștiincios de o minte bolnavă și scăpată de sub control.

Evident că din intrigă nu pot să lipsească masoneria și serviciile secrete, informatorii, agitatorii și asasinatele (multe asasinate). Acțiunea se petrece în secolul al XIX-lea și oricât de exagerate ar părea faptele, episoadele sunt construite în permanență în jurul unui sâmbure de adevăr, în jurul anumitor evenimente istorice și a unor personaje care au existat în realitate, cu excepția lui Simonini, singurul personaj născocit de autor.

În cele două ocazii în care l-am citit pe Eco m-am văzut nevoită să recunosc față de mine însămi că există o mulțime de lucruri despre care nu am habar, dar asta nu m-a împiedicat să mă bucur pentru posibilitatea de a a le afla din scrierile lui, aprofundându-le mai apoi pe alte căi. Citindu-l pe Eco m-am simțit totodată fericită când am constatat că nu sunt tocmai o ignorantă și că există într-o bună proporție și lucruri care nu-mi sunt deloc necunoscute. Cu alte cuvinte să-l citesc pe Umberto Eco s-a dovedit a fi pentru mine atât o formă de evaluare cât și un imbold spre a studia mai mult.

Stând acum să cântăresc lucrurile și comparând cele două lecturi (Cimitirul din Praga și Numele trandafirului), aș zice că Cimitirul m-a prins mai bine în mreje decât a făcut-o Numele. Expedițiile lui Garibaldi, scrierile lui Dumas și ale lui Sue, perioada lui Freud la Paris, etc s-au dovedit a-mi fi mult mai familiare decât ordinele religioase, călugării diabolici și mănăstirea care ascundea secrete, motiv pentru care m-am integrat mai bine în poveste și am putut să o trăiesc mai intens.

Iar ca o concluzie, pentru că a venit momentul să închei, cred că prin intermediul Cimitirului, la care a lucrat 6 ani și care s-a dovedit a fi cel mai controversat roman din cele scrise de-a lungul vieții, Eco a vrut să atragă atenția cititorului asupra puterii cuvântului, cuvântul în jurul căruia se țes conspirații, cuvântul care manipulează și prin intermediul căruia se scrie istorie, o istorie de adevăruri falsificate.

Vă recomand, așadar cartea, dacă vă plac lecturile stufoase și închegate, cu personaje diabolice și conspirații. În ce mă privește, la final de Cimitir, mi-am propus să citesc alte două cărți ale autorului: Pendulul lui Foucault și Numărul zero, ultima dintre ficțiunile lui Eco, apărută la noi prin 2015, la editura Polirom.

XOXO

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

Cioplitorul în piatră – Camilla Läckberg (Recenzie)

Într-o după-amiază un pescar informează poliția că o fetiță moartă s-a prins în năvodul lui. La prima vedere pare că a fost un accident și că fetița pur și simplu s-a înecat în[...]

Mic dejun la Tiffany – Carte vs. Film

Cartea Mic dejun la Tiffany este povestea unui scriitor care își amintește că a cunoscut-o în urmă cu cincisprezece ani, pe când locuia într-un vechi apartament din New York, pe Holly[...]

Parinoush Saniee – Cel care mă așteaptă (Recenzie)

La vârsta adolescenței, Masumeh se îndrăgostește de tânărul care vinde la farmacia din cartier. Deși abia dacă își vorbesc, atunci când iubirea lor este descoperită, tânăra este[...]