Olga, cândva scriitoare, a renunțat la carieră, dedicându-se familiei. Când e părăsită de soțul ei, Mario, cade în depresie și își construiește un iad personal, agățându-se de trecut. La cei 38 de ani, cu doi copii și un câine lup rămași în grijă, Olga începe să se desprindă tot mai mult de realitate, zdrobită de obsesia că Mario a lăsat-o în urmă pentru o femeie cu mult mai tânără.

Titlu: Zilele abandonului

Autor: Elena Ferrante

Editura: Pandora M

An apariție: 2018

Număr pagini: 205

Traducător: Cerasela Barbone

Încep prin a spune că Zilele abandonului este ultima carte a autoarei publicată la noi, singura pe care nu apucasem să o citesc și cea care mi-a plăcut cel mai puțin. Deși a fost extrem de lăudată și auzisem numai de bine despre ea pe mine nu a reușit să mă prindă. Poate unde nu m-am identificat cu femeia părăsită și mama singură, poate pentru că fiecare pagină e încărcată de angoasă și treaba asta mi-a dat o stare neplăcută, poate, poate.

Cert este că a fost pentru prima dată când am dat pe goodreads doar 4 stele unei cărți de Ferrante și că am rămas cu un gust ușor amar în sensul că mi-ar fi plăcut să îmi închei altfel drumul alături de autoare. Sper totuși că va continua să scrie și că următorul roman mă va surprinde la fel de plăcut ca toate celelalte.

”Tot viitorul – m-am gândit – o să fie așa, viața vie împreună cu mirosul reavăn al pământului morților, atenția împreună cu neatenția, tresăririle entuziaste ale inimii împreună cu pierderile bruște de semnificație. Dar n-o să fie mai rea ca trecutul.”

Menționez că asta nu face din Zilele abandonului un roman slab sau prost scris, nici vorbă, e un roman interesant, plin de forță, și redă atât de bine criza protagonistei încât îți vine să te iei cu mâinile de păr. Dacă ai avut ghinionul să treci printr-o ruptură similară cel mai probabil o să rezonezi cu ea. Dacă nu, ceea ce s-a întâmplat în cazul meu, o vei găsi patetică, ridicolă și autodistructivă și te va enerva cumplit.

”Ce amestec complicat și efervescent este un cuplu. Deși relația se destramă și apoi se sfârșește, ea continuă să acționeze pe căi misterioase, nu moare, nu vrea să moară.”

Există două referințe literare în cartea lui Ferrante – Femeia sfâșiată de Beauvoir și Anna Karenina de Tolstoi – și mărturisesc că Zilele abandonului mi-a amintit mult de cartea lui Simone de Beauvoir, mai exact de nuvela a doua, cea de la mijloc, nu-i mai rețin acum titlul, dar știu că mi-a transmis aceeași stare nervoasă. Era vorba despre o femeie borderline, iar relatarea ei, destul de scurtă de altfel, era lipsită de semne de punctuație ceea ce făcea lectura cu atât mai solicitantă. Femeia își detesta copilul, bărbatul, vecinii și lumea întreagă și se hrănea din propria suferință. Fix așa se întâmplă și în romanul Elenei Ferrante.

”Gesturi obișnuite, se desfășoară în minte chiar și când nu le faci. Sau le faci în realitate chiar și când mintea, din obișnuință, nu mai e conștientă de asta.”

Căutând păreri despre carte și, desigur, unele recenzii, am observat că singura nemulțumire a cititorilor s-a format în jurul limbajului folosit, catalogat drept obscen. Nu neg că, spre deosebire de celelalte cărți unde autoarea evită să șocheze prin limbaj, ci o face mai degrabă prin idei, în Zilele abandonului Ferrante nu și-a înfrânat șuvoiul de cuvinte mai puțin plăcute ochiului și urechii.

Mă îndrăgostisem de Mario, tânără fiind, dar aș fi putut să mă îndrăgostesc de oricine altcineva un corp căruia ajungem să-i imprimăm cine știe ce semnificații. O lungă perioadă de viață împreună, crezi că e singurul bărbat cu care poți să te simți bine, îi atribui cine știe ce virtuți decisive, dar e doar un tub care emite sunete false, nu știi cine e cu adevărat, nu știe nici măcar el. Suntem ocazii. Ne consumăm și ne pierdem viața pentru că un individ mai de mult, din dorința de a ne penetra, a fost amabil, ne-a ales dintre celelalte femei. Luăm drept cine știe ce politețe adresată numai nouă banala dorință de a f*te. Ne place dorința lui de a f*te, suntem atât de orbite, încât credem că e dorința de se f*te chiar cu noi, doar cu noi. Oh, da, el care e atât de special și care ne-a recunoscut drept ființe speciale. Îi dăm un nume, acestei dorințe a p*lii, o personificăm, îi spunem iubirea mea. La dracu’ cu tot, ce orbire, ce argument nefondat. Așa cum odată s-a f*tut cu mine, acum se f*te cu alta, ce pretenții pot avea? Timpul trece, una pleacă, alta vine.

Amuzant e că nu limbajul m-a șocat, ci obsesia femeii de a-și face cele mai scabroase filme în privința soțului și amantei, în privința oricărui bărbat care se apropie de ea din motive cât se poate de practice, ca de exemplu muncitorii care vin să-i repare ușa. Olga alunecă într-o prapastie mocirloasă de idei și acțiuni care drept să spun îmi repugnă. Nu cuvintele, nu sexul, nu limbajul îmi repugnă, ci felul în care Olga le încarcă cu obsesia ei bolnavă.

”Viitorul, de la un moment dat încolo, e doar nevoia de a trăi în trecut.”

Înțeleg durerea, înțeleg anxietatea, resimțite în urma despărțirii, înțeleg că responsabilitățile o compleșesc, înțeleg că e ușor să cazi în depresie în urma unei astfel de situații, înțeleg că e ușor să te pierzi cu firea în fața vieții, în fața unui om care te oprește pe stradă și te amenință că îți va otrăvi câinele, în fața unor copii care te solicită și pretind mereu. Dar nu pot înțelege cum o femeie poate să ajungă într-o asemenea stare în principal pentru că nu se mai simte la fel de tânără, frumoasă și dorită ca înainte. Știu că există astfel de crize în viața unei femei, dar le asociez inevitabil cu superficialtatea, mai ales atunci când capătă asemenea magnitudine.

”Eram o soție desuetă, un corp învechit, boala mea e doar viață de femeie scoasă din uz. ”

Cartea e scurtă și se citește ușor. Culmea, e una din puținele cărți ale autoarei pe care le-am citit în trei zile. Iubire amară și Fiica ascunsă, romane cam de aceeași întindere cu Zilele abandonului, le-am dat gata în doar câteva ore pentru că efectiv nu le-am putut lăsa din mână. Zilele abandonului pe de altă parte mi-a dat senzația de lipsă de aer așa că m-am limitat la cel mult 70 de pagini pe zi. 

”Să scrii cu adevărat înseamnă să vorbești din pântecele matern.”

Pe final o să spun cu sinceritate că recomand cartea doar celor care au fost răpuși de febra Ferrante, iubitorilor de introspecții și poate celor care au trecut printr-o despărțire de care între timp s-au vindecat. Nu o recomand pudicilor, nu o recomand celor care se încarcă ușor – decât dacă sunt puțin masochiști, așa ca mine – nu o recomand celor sub 18 ani și nici celor în căutare de o lectură dinamică, personaje multe și povești în povești.

Zilele abandonului e un fel de angoasă pe pâine, trebuie să ai nervii tari dacă te hotărăști să-i dai o șansă și mai ales trebuie să fii familiarizat cu stilul Ferrante, franc și violent, în care sexualitatea planează ca o fantasmă asupra personajelor.

XOXO

2 Comments
  1. Foarte frumoasa recenzie. Cand esti batjocorit, niciun limbaj, oricat de scabros, nu te echilibreaza.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

5 Motive să o citești pe Kate Morton

Kate Morton s-a născut în 1976 la Berri, în sudul Australiei și este cea mai mare dintre cele trei fiice ale familiei. A studiat teatru și literatură la Londra, fiind pasionată de[...]

5 Romane care m-au dezamăgit

Urmând exemplul Andreei Chiuaru, care a scris în luna august un articol despre non-ficțiuni care au dezamăgit-o, am decis să vorbesc și eu despre cărțile care m-au dezamăgit, cărți de[...]

5 Romane în care trecutul și prezentul se întrepătrund

Păzitoarea tainei – Kate Morton Într-o superbă zi de vara a anului 1961, când familia ei organizează un picnic, adolescenta Laurel se ascunde de părinți și de surorile mai mici. Are[...]