Zogru este zeul lumii românești, martorul și declanșatorul faptelor minore. El singur știe unde se află mormântul lui Dracula sau care este misterul dispariției lui Stroe Leurdeanu. Deține toate amănuntele iubirii dintre Zoe și Enăchiță Văcărescu. A trecut prin ciuma de pe vremea lui Moruzi și prin bătăliile istoriei. A pozat unui iconar medieval și-a trăit în doze mici nenumărate vieți anonime. El este păstrătorul tuturor acelor întâmplări pe care istoria mare nu le-a reținut. Amestecat atât în fapte înalte, cât și în mizeriile cotidiene, viața lui depinde în bună măsură de nefiricirile și fricile lumii, de suferințele Giuliei, de cinismul lui Andrei Ionescu, de pulsul adevărat și incontestabil al vieții. Zogru este un demon îndrăgostit, un djin binevoitor, un naiv, un gafeur și un încurcă lume, pentru totdeauna legat de sângele detestabilului Ioniță Bubosu. Și chiar mai mult de atât.

Zogru e genul ăla de roman despre care nu prea știu de mi-a plăcut ori ba. L-am citit repede și a trecut prin mine ușor, fără să trezească vreo emoție. A trezit în schimb o seamă de amintiri, căci merge atât de ordonat din medievalul cu holtei focoși și domnițe la ananghie, în zilele noastre cu șmecheri de piață și femei rămase borțoase pe nebănuite, încât e imposibil să nu zărești pe drumul lung vreun punct de care să te simți legat. Mai întâi mi-a amintit de Principele lui Eugen Barbu, cu epidemia de ciumă, cioclii și frică ascunsă în sânul omului, apoi mi-a amintit de un profesor din facultate, unul pe care colegii îl numeau Căruntu’ și în care probabil că intrase însuși Zogru, căci prea le știa pe toate –  fiecare stradă, cu numele și istoria ei, fiecare poveste de dragoste din bătrâni și toate anecdotele adunate de prin cine știe ce colțuri de lume. Apoi mi-a mai amintit de un crush mai vechi aciuat la iccv unde Achile, cel cu creastă de curcan, își avusese pe vremuri casă, înainte să i-o fure hoțomanca de Vencica. Și nu în ultimul rând mi-a amintit de faptul că tare mi-ar plăcea să le fac o gaură în cap bărbaților ca Andrei Ionescu.

S-ar zice așadar că romanul Doinei Ruști m-a prins, și pe cuvânt că a făcut-o, dar n-aș îndrăzni să merg până la a spune că am simțit impulsul de a alerga la librărie pentru a pune mâna și pe alte cărți ale autoarei. Mă așteptam la o abordare mai serioasă, deși scriitura ironică mi-a picat tare bine. Mă așteptam să dau piept cu un spirit care să semene mai puțin cu Păcală și mai mult cu o creatură demnă de venerație. Nu vă imaginați însă că romanul a căzut în zona fantasy, l-aș încadra mai degrabă la realism magic, închegat, dar iute, poate prea iute pentru gusturile mele și de aici aburii confuziei în care mă scald. Mai degrabă decât o carte, Zogru mi s-a părut un film derulându-se fulgerător, cu imagini sonore, culori puternice și personaje caraghioase, genul ăla care te prinde și care te face să te trezești râzând prostește.

Dacă sunteți interesați de aventurile acestui djin și căutați o lectură care să vă distreze, cartea a apărut la Polirom și o găsiți pe site-ul editurii. E bună de-un început de an vesel.

XOXO

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

Veronica D. Niculescu – Toti copiii librăresei (Recenzie)

Silvia Albu este o tânără librăreasă întoarsă de curând în orașul natal, după o absență forțată de aproape cinci ani. Suntem în România anului 1983. Mâncarea este[...]

Citite și iubite în 2020

Rămâi cu mine – Ayobami Adebayo Rămâi cu mine, dacă nu mă înșel, este prima carte citită în 2020 și totodată genul de lectură pe care mi-ar fi greu să mi-o șterg din memorie.[...]

Bogdan Hrib – Filiera Grecească (Recenzie)

Stelian Munteanu este în concediu în Grecia. Un concediu în singurătate, trist și plictisitor. Apoi, brusc, o pană de curent și un telefon neașteptat în dimineața următoare. O crimă![...]