Zogru este zeul lumii românești, martorul și declanșatorul faptelor minore. El singur știe unde se află mormântul lui Dracula sau care este misterul dispariției lui Stroe Leurdeanu. Deține toate amănuntele iubirii dintre Zoe și Enăchiță Văcărescu. A trecut prin ciuma de pe vremea lui Moruzi și prin bătăliile istoriei. A pozat unui iconar medieval și-a trăit în doze mici nenumărate vieți anonime. El este păstrătorul tuturor acelor întâmplări pe care istoria mare nu le-a reținut. Amestecat atât în fapte înalte, cât și în mizeriile cotidiene, viața lui depinde în bună măsură de nefiricirile și fricile lumii, de suferințele Giuliei, de cinismul lui Andrei Ionescu, de pulsul adevărat și incontestabil al vieții. Zogru este un demon îndrăgostit, un djin binevoitor, un naiv, un gafeur și un încurcă lume, pentru totdeauna legat de sângele detestabilului Ioniță Bubosu. Și chiar mai mult de atât.

Zogru e genul ăla de roman despre care nu prea știu de mi-a plăcut ori ba. L-am citit repede și a trecut prin mine ușor, fără să trezească vreo emoție. A trezit în schimb o seamă de amintiri, căci merge atât de ordonat din medievalul cu holtei focoși și domnițe la ananghie, în zilele noastre cu șmecheri de piață și femei rămase borțoase pe nebănuite, încât e imposibil să nu zărești pe drumul lung vreun punct de care să te simți legat. Mai întâi mi-a amintit de Principele lui Eugen Barbu, cu epidemia de ciumă, cioclii și frică ascunsă în sânul omului, apoi mi-a amintit de un profesor din facultate, unul pe care colegii îl numeau Căruntu’ și în care probabil că intrase însuși Zogru, căci prea le știa pe toate –  fiecare stradă, cu numele și istoria ei, fiecare poveste de dragoste din bătrâni și toate anecdotele adunate de prin cine știe ce colțuri de lume. Apoi mi-a mai amintit de un crush mai vechi aciuat la iccv unde Achile, cel cu creastă de curcan, își avusese pe vremuri casă, înainte să i-o fure hoțomanca de Vencica. Și nu în ultimul rând mi-a amintit de faptul că tare mi-ar plăcea să le fac o gaură în cap bărbaților ca Andrei Ionescu.

S-ar zice așadar că romanul Doinei Ruști m-a prins, și pe cuvânt că a făcut-o, dar n-aș îndrăzni să merg până la a spune că am simțit impulsul de a alerga la librărie pentru a pune mâna și pe alte cărți ale autoarei. Mă așteptam la o abordare mai serioasă, deși scriitura ironică mi-a picat tare bine. Mă așteptam să dau piept cu un spirit care să semene mai puțin cu Păcală și mai mult cu o creatură demnă de venerație. Nu vă imaginați însă că romanul a căzut în zona fantasy, l-aș încadra mai degrabă la realism magic, închegat, dar iute, poate prea iute pentru gusturile mele și de aici aburii confuziei în care mă scald. Mai degrabă decât o carte, Zogru mi s-a părut un film derulându-se fulgerător, cu imagini sonore, culori puternice și personaje caraghioase, genul ăla care te prinde și care te face să te trezești râzând prostește.

Dacă sunteți interesați de aventurile acestui djin și căutați o lectură care să vă distreze, cartea a apărut la Polirom și o găsiți pe site-ul editurii. E bună de-un început de an vesel.

XOXO

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

10 Motive să citești Sacoșa cu stele

Pentru că Iulia Șchiopu, autoarea, are un univers interior în care e musai de făcut un popas Pentru că este cea mai frumoasă carte ilustrată pe care am văzut-o vreodată Pentru că[...]

10 Cărti în straie cool – Partea 2

Spulberatic – Anca Vieru  Încep cu Spulberatic, o lectură din toamna anului trecut. Mărturisesc că titlul a fost motivul principal pentru care romanul Ancăi Vieru a ajuns în[...]

Sarah Pinborough – Prin ochii ei (Recenzie)

Louise este o mamă singură, secretară, prinsă în rutina de zi cu zi. Într-una din rarele ei seri în oraș, întâlnește un bărbat într-un bar și imediat ies scântei. Deși pleacă[...]