Zuleiha deschide ochii – Guzel Iahina (Recenzie)

Zuleiha, o femeie de doar 30 de ani, dintr-un sat tătar, trăiește dominată de un soț care îi dublează vârsta și de o soacră obsedată de propriul fiu. Zuleiha a avut cândva patru fete, dar toate i-au murit de mici, iar ea e convinsă că lucrurile s-au făcut din voia lui Allah și că omul nu se poate împotrivi destinului. Nu știe că lumea e mult mai mare și că se poate trăi și altfel decât trăiește ea, nu crede că e capabilă să trăiască fără Murtaza, fără ca el să o îndrume, și e convinsă că Strigoaica, soacra autoritară, e un fel de profet.

Când un ofițer din armata roșie, însărcinată cu deschiaburirea, îi ucide soțul, toate convingerile și credințele Zuleihei sunt date peste cap, căci se vede nevoită să pornească pe lungul drum al deportării și află, în trenul care o poartă spre înghețata Siberie, că este însărcinată cu cel de al cincilea copil pe care decide să-l protejeze cu riscul propriei vieți.

Titlu: Zuleiha deschide ochii

Autor: Guzel Iahina

Editură: Humanitas

Colecție: Raftul Denisei

Număr pagini: 420

An apariție: 2018

Traducător: Luana Schidu

Am început lectura asta având așteptări uriașe. Toată lumea lăuda debutul lui Guzel Iahina, toată lumea amintea Zuleiha ca pe una din cele mai bune cărți citite în 2018. Ajunsese să mă bântuie ideea că n-am citit încă romanul și mă simțeam nemaipomenit de curioasă în privința lui. Iar la toate astea se adăuga argumentul suprem: întotdeauna am savurat literatura rusă a cărei calitate nu se poate contesta.

Am început, așadar, lectura, convinsă că e musai să-mi placă și aproape că mi-a venit să plâng când am constatat că lucrurile nu stau tocmai așa. Inițial, în primele capitole, scriu aici cât se poate de asumat, am detestat cartea din viscere pentru care mi-a dat senzația că m-am blocat în lift și nu mai am aer. Nu se întâmpla absolut nimic, personajele întârziau la întâlnire, Zuleiha era doar o umbră. Abia când Ignatov apasă pentru prima dată trăgaciul și rotițele se pun în mișcare încep și eu să respir cum trebuie.

Am înțeles intenția autoarei de a crea tensiune, de a descrie totul cu de-a amănuntul, dar abordarea asta în primele capitole mi s-a părut nemaipomenit de obositoare. Nu a existat însă nici măcar un moment în care să mă gândesc să abandonez lectura. Am citit parcă mai cu spor din dorința de a intra cât mai repede în acțiune și, odată acolo, am început să savurez romanul cu adevărat, căci m-am trezit într-o poveste plină de personaje, plină de nume, de chipuri și de culori, dar mai ales de patimă rusească.

”Organismul pacientului se salvează singur. Medicul nu face decât să-l ajute, să-i îndrepte forțele în direcția potrivită, uneori să-l scape de ceea ce e de prisos, inutil, depășit. Medicul și pacientul străbat drumul spre însănătoșire mână-n mână, dar rolul principal, hotărâtor, îl joacă întotdeauna pacientul, dorința lui de a trăi, forțele organismului său.”

Fiecare personaj a avut greutate, nimic nu a fost întâmplător, nimic lipsit de sens, toate elementele s-au legat perfect până la finalul cărții. M-am atașat de Leibe, m-a întristat ideea că lumea e plină de Gorilovi, m-am bucurat că pe undeva mai dai și peste vreo Isabelle și mi-a fost imposibil să nu-l plac pe idealistul Ivan Ignatov.

Descrierile lungi nu mi-au mai dat senzația de sufocare din primele capitole. Călătoria nesfârșită cu trenul, foametea de pe insula acoperită de îngheț, mi s-au părut nesfârșit de grele și de bine redate, dar nu mi-au făcut rău. I-am văzut pe deportați împingându-se unii în alții ca să își țină de cald, am văzut-o pe Zuleiha hrănindu-și fiul cu sângele ei atunci când sânii i-au secat, am văzut supa lungă pe care toți o dădeau pe gât hămesiți, am văzut cum boala cuprinde insula uitată de lume. Totodată am văzut-o pe Zuleiha renăscând, alergând prin taiga să vâneze, am simțit tensiunea care se acumula între ea și Ignatov și mi s-a părut că pot să ating cu mâna disperarea pe care acesta o trăia în fiecare zi și în fiecare moment, an după an.

”Se obișnuise cu gândul ăsta, așa cum se obișnuiesc boul cu jugul și calul cu vocea stăpânului. Unora le era dat doar un strop de viață, ca fiicelor ei, altora o grămăjoară, iar altora nemăsurat de generos, saci și hambare întregi, ca soacrei sale. Dar moartea îi aștepta pe toți – se cuibărea în ei sau mergea alături, li se împleticea ca pisica printre picioare, se așeza ca praful pe haine, le intra în plămâni odată cu aerul. Moartea era omniprezentă – mai vicleană, mai deșteaptă și mai puternică decât viața neroadă, care pierdea mereu bătălia.”

Culmea, Zuleiha nu m-a încărcat negativ. Dincolo de începutul pe care nu am reușit să-l gust, nu am găsit romanul copleșitor. L-am găsit însă nemaipomenit de intens, așa cum îmi doream să-l găsesc și așa cum sunt romanele de pe acele meleaguri. L-am găsit realist și totodată suficient de romanțat ca să nu mă doară, că să nu mă sfâșie. L-am găsit în unele momente plin de spirit. Picturile lui Ikkonicov din centrul cultural, bețiile pe care Ivan le pune la cale cu superiorul lui, gura spurcată a tovarășului Gorelov, sunt numai câteva scene pline de culoare și vervă.

Evoluția Zuleihei mi s-a părut atât de frumoasă încât nu m-am putut împiedica să gândesc că vitregia soartei i-a fost mai degrabă de ajutor. Zuleiha din taiga a înflorit, în timp ce Zuleiha din satul natal stătea să se oflilească. Zuleiha din colonia siberiană a devenit mamă, a învățat ce înseamnă să fie femeie. În captivitate Zuleiha a reușit să fie stăpână pe viața ei mai mult decât pe vremea când trăise alături de soț și de soacră.”

Deși vorbește despre moarte, Zuleiha deschide ochii e o carte vie, o carte care povestește trecutul, un trecut de asuprire în care oamenii s-au agățat de viață cu toată puterea. În Zuleiha se speră, se iubește, iar durere n-are încotro și se resemnează.

Nu e de mirare că Zuleiha s-a bucurat de un succes răsunător încă de la apariție și a primit numeroase premii. În Rusia, Bolșaia Kniga (Marea Carte), Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov.

Ludmila Ulițkaia scrie în prefața cărții – Iubire și tandrețe în infern – că ”Zuleiha deschide ochii este un debut excepțional. Are calitatea esențială a literaturii adevărate: îți merge direct la inimă.”Iar Evgheni Vodolazkin consideră Zuleiha ”Cea mai bună carte pe am citit-o în ultima vreme. O carte foarte puternică, care aduce un suflu nou în literatura rusă.”

În ce mă privește Zuleiha deschide ochii s-a dovedit un adevărat camarad la vreme de stat în pat cuprinsă de focurile gripei. Mă bucur că nu am abandonat-o, mă bucur că am crezut în ea și că am reușit să ne acomodăm împreună. O recomand, e profundă și plină de forță și e genul de carte musai de citit într-o viață.

XOXO