Așteptările ți-au supt energia? Ți-au amărât existența? Ți-au aruncat în cap un sac de frustrări? Te-au adus în stadiul în care oamenii dragi ți-au devenit dintr-o dată urâcioși? Dacă da, atunci trebuie să citești asta, iar dacă citești asta înseamnă că te-ai săturat până peste cap să ai așteptări. Sună ca o reclamă din aia de teleshop, știu, dar, culmea, nu-i! Deci să revenim. Dacă te-ai săturat de așteptări, îți zic bun venit în club! Așteptările sucks!

Eram la o nuntă recent și cineva îmi spunea că a ajuns la concluzia că nu prea mai există prietenii (mdea, ciudate discuții la o nuntă), îmi spunea persoana asta că oamenii își fac treaba cu oamenii și cam atât. Mi s-a părut deprimant de realist ce-mi spunea pentru că pe fondul ăsta se cam derulează toate sau îngrijorător de multe relații. Nu știu dacă e așa de când lumea sau e o chestie a omului modern, dar greu mai supraviețuiește suflet lângă suflet în zilele astea fără interesul comun, fie el de orice fel ar fi, căci intersul merge dincolo de partea materială, chestie care ar trebui să ne pună pe gânduri.

Acum vreau să vă spun, ca o introducere așa, că mă uit în urmă, c-un fel de melancolie, și realizez de câte ori s-a pretins de la mine să umplu goluri. Mă uit în urmă și realizez cât am fost de furioasă atunci când oamenii n-au înțeles că am și eu goluri de umplut. Mă uit în urmă și remarc cât e de absurd că atunci când pretindeam chestii de la oameni, în loc să fugă, oamenii ăștia existau din belșug în viața mea, prinși acolo dintr-un soi de jenă cel mai probabil sau poate din nevoia patologică de a se face utili. Mă uit în urmă și remarc că apoi, când am încetat să mai pretind chestii, aceeași oameni au început să pretindă ei tot mai multe de la mine aducându-mă într-o stare de oboseală teribilă. Mă uit în urmă și remarc că totul e luptă pentru supremație, că totul se învârte în jurul așteptărilor și al obligațiilor. E oarecum deprimant să observi că sufletele nu mai rezonează unele cu altele fiind prinse în spirala asta nebună a dezamăgirilor născute din așteptări și a vinovăției provenită din obligații. Problema majoră cu așteptările e că nu mai trăim în prezent. Producem așteptări pe bandă rulantă proiectând fie în trecut, fie în viitor și nu mai suntem niciodată în prezent, acolo unde viața se întâmplă cu adevărat. Nasol, nu? Ce-i de făcut? Doar câteva lucruri, dar e mai ușor de vorbit despre ele, decât de pus în aplicare.

Nu confunda un om cu dorința ta de ceva.

Când spun asta mă refer la faptul că adesea ne agățăm de oameni tocmai în ideea că ni se pare că ei ne pot satisface o dorință. De exemplu, să zicem că ne dorim să scăpăm de singurătate și ni se pune pata pe cineva anume, convinși fiind că omul ăla e perfect pentru a ne fi partener și pentru a ne satisface nevoile. Când facem asta ne cam furăm căciula singuri și rareori trăim fericirea cu adevărat chiar dacă omul în cauză se dovedește a fi destul de aproape de idealul nostru, asta în cazul bun, desigur. În cazul rău dăm de cine știe ce dereglat care are de satisfăcut și mai multe nevoi decât noi. Ideea e să nu proiectăm pe oameni dorințele noastre. Oamenii nu sunt portofele, oamenii nu sunt trofee, oamenii nu sunt Maici Tereza, animale de companie, șamd.

Încearcă să nu mai depinzi de ceilalți.

Odată ce ne convingem că oamenii nu sunt aici pentru a ne satisface nouă dorințe ori pentru a ne umple goluri afective, trebuie să ne desprindem de ei sau mai precis de atașamentele noastre nesănătoase față de ei. Când eliberăm aceste atașamente devenim independenți și nu ne mai temem să le oferim și celor de lângă noi independența. Am întâlnit mulți oameni care se tem să le spună lucruri celor apropiați, așteaptă momentul oportun pentru a aborda un anume subiect, nu știu de unde să înceapă când vine vorba să le mărturisească faptul că se simt neglijați, neimportanți, etc. Nu prea reușeam să înțeleg de ce și pentru ce procedează oamenii așa. O spun cu sinceritate, mi-a fost mereu foarte greu să înțeleg de ce se ascund oamenii, de ce nu vorbesc cu adevărul, până nu s-a întâmplat să mă confrunt și eu cu o situație similară. Inițial îmi imaginam că oamenii se tem să nu-i rănească ori să nu-i pună într-o situație aiurea pe cei de lângă ei, că e o chestie de altruism, dar mi-am schimbat părerea și am ajuns la concluzia că e ceva teamă egoistă la mijloc, și nu-i atât teama că-i rănim ori că-i jignim pe cei dragi, ci teama că aceștia ne-ar putea lăsa în urmă, cu alte cuvinte dependență afectivă. Este oribilă, absolut oribilă, căci oamenii dependenți afectiv simt față de obiectul dependenței lor o iubire-ură care îi mănâncă din interior în mod permanent. Orice fărâmă de independență din partea celorlalți e percepută ca o trădare, ca lipsă de iubire și de interes, ceea ce duce inevitabil la răcirea relațiilor, la un disconfort, la o rupere, la o uzură. Ajungem să provocăm noi înșine chiar situația aia de care ne temem atât de tare. Legea atracției, de ce te temi, de aia nu scapi.

Nu mai face planuri alături de ceilalți.

Sună descurajator? Deprimant? Poate, dar nu este. Planurile se fac alături de ceilalți numai atunci când interesele corespund 100%. Altfel sunt zadarnice și vin cu o mulțime de dezamăgiri. Gândește-te cum e să faci o vacanță în cuplu și cum e să faci una cu gașca? În cuplu lucrurile se vor desfășura cel mai probabil fără stres și fără nepotriviri majore, în gașcă totul va fi un haos și o discuție permanentă pentru că fiecare vrea ceva și nimeni nu prea se îndură să renunțe la ce-și dorește. Cam asta e povestea cu planurile și dezamăgirile. Dacă mi s-ar da 10 lei pentru fiecare plan anulat sau pentru fiecare promisiune pe care oamenii nu și-au ținut-o, portofelul meu ar fi tare mulțumit. Zisă așa, treaba asta pare amuzantă, dar nu e deloc și toți cei care am trecut prin situații similare știm cât poate să fie de frustrant să ținem piept dezamăgirilor, mai ales când cei alături de care ne-am propus să facem lucrurile sunt oamenii la care chiar ținem și care se prespune că țin și ei la noi. Dar nu e nimic ieșit din comun că se întâmplă astfel de situații. De multe ori sunt chiar ei cei care vin cu o propunere și care ne atrag într-o idee nebună, sunt ei cei care ne fac cu ochiul, dar între timp uită sau găsesc altceva mai bun de făcut, iar noi terminăm prin a ne simți revoltați. Avem dreptate să ne simțim așa, dar singurul lucru pe care îl putem schimba nu e comportamentul acelor oameni, ci comportamentul nostru în fața atitudinii lor.  Așadar să ne concentrăm pe propriile noastre planuri, pe lucrurile pe care le putem face de unii singuri, să ne umplem viața de astfel de lucruri și dacă timpul și cheful nostru coincid cu timpul și cheful celor de lângă noi să trăim clipa alături de ei, fără așteptări și fără planificări.

Nu mai trăi în trecut.

Amintirile noastre alături de oameni n-ar trebui să influențeze felul în care ne trăim în prezent relația cu ei. Nu pentru că un om a fost bun pentru tine în trecut înseamnă că e bun și astăzi, nu pentru că un om ți-a greșit în trecut înseamnă că astăzi nu se poate transforma într-o sursă de bucurie în viața ta. Sufletele se mulează pe alte suflete în anumite momente, dar nu rămân așa mereu oricât de greu ne-ar fi să acceptăm treaba asta. Tata obișnuia să-mi spună că prietenii din copilărie, nu sunt prietenii din adolescență, iar prietenii din adolescență nu sunt cei de la maturitate, șamd. Eu zic că pot fi, că oamenii pot rămâne, dar relația cu ei se transformă în funcție de fiecare etapă prin care trecem și, desigur, în funcție de nevoile părților implicate. Să nu ne mirăm, așadar, dacă vine momentul în care nu mai rezonăm cu omul pe care îl credeam prietenul nostru cel mai bun, să nu ne agățăm de el, nu facem altceva decât să îl împovărăm și să ne complacem într-o relație care nu ne mai hrănește, nici pe noi, nici pe el. Când ne agățăm de relațiile vechi, nu ne dăm voie să avem relații noi. Când ne agățăm de unii oameni, nu-i lăsăm pe alții să intre în viața noastră. Să ne deschidem, zic, suficient cât să-i lăsăm să plece pe cei care nu mai vor să stea și să-i lăsăm să intre pe cei care nu așteaptă altceva decât să trăiască momente frumoase alături de noi.

Vorbește cu sinceritate și nu mai aștepta să fii căutat.

Caută tu dacă vrei cu adevărat să știi de o persoană sau las-o pur și simplu să fie, fiind la rândul tău până în punctul în care o să-ți dai seama că poți foarte bine să trăiești fără persoana aia în viața ta. Când vei înțelege că poți fără ea, nu vei mai fi furios că ea poate fără tine. Când îți vei construi o viață independentă de acea persoană, n-o să te mai doară că ea are propria ei viață. Vorbește-i cu sinceritate. Spune-i cum te simți, spune-i că relația voastră nu te mai hrănește afectiv. Dacă, după ce-i mărturisești toate astea, relația voastră redevine cea care era pe vremuri, atunci lucrurile s-au datorat unei pase mai proaste în viața unuia dintre voi. Dacă, din contră, lucrurile nu se schimbă sau se schimbă vag, pentru un timp, ca mai apoi să se ajungă din nou la aceeași poveste, atunci recunoaște față de tine însuți că nu mai e cazul să ai așteptări de la acea persoană. E clar că s-a străduit, că din părere de rău sau din obligație a încercat să îți ofere ceea ce aveai nevoie, dar că inevitabil, în cele din urmă a cedat, și s-a întors la viața ei, viață în care tu nu mai ocupi același loc pe care îl ocupai odată. Ține minte: e mai bine să fii sincer și să-ți recunoști ție însuți cum stai!

Nu îți imagina că trebuie să primești tot atât cât oferi.

Mi se pare o obrăznicie din partea mea să spun asta pentru că este exact aici unde am greșit cel mai mult în relația mea cu oamenii și în același timp în relația cu mine însămi. După ani și ani am realizat că nu cel care oferă cel mai mult, primește cel mai mult, ci cel care cere cel mai mult, cel care pretinde, cel care știe să se impună, este cel care se alege cu premiul cel mare. Problema asta cu a vrea să oferi, și să oferi, și să tot oferi cred că naște din obsesia perfecțiunii, din dorința de a face totul așa cum trebuie și din teama că dacă nu vei fi cel mai cel, cineva, oricine, te-ar putea critica. Și atunci începi să oferi, începi să-ți împrumuți urechea celor din jur și le asculți supărările, și le ești umăr de plâns, și gură de aer proaspăt, și zonă de confort. Inevitabil obosești și te încarci de niște probleme care nu sunt ale tale și care nu te privesc și dacă se întâmplă, ca prin absurd, să întorci vreodată spatele cuiva – mă refer la una din persoanele alea care s-au obișnuit că ești terapeutul de serviciu – ai încurcat-o grav, dar grav, pentru că dintr-o dată devii cea mai urâcioasă ființă ever și afli că nu poți să exiști sub altă formă afară de cea care le servește lor. Sau într-un alt caz, dacă într-o zi oarecare, se întâmplă să fii tu cel care solicită ureche, umăr, gură de aer, există mari șanse să te trezești judecat crunt și cât se poate de arătat cu degetul. Deci ți se întâmplă fix chestia aia pe care n-o suporți, aia cu critica, și-ți vine să-ți iei câmpii. Prima reacție e de revoltă. Nu-ți vine să crezi că un om față de care ai avut toată înțelegerea, nu are pic de empatie față de tine, nu-ți vine să crezi că nu primești tratamentul pe care l-ai oferit, ți se pare dureros și nedrept. Și chiar așa și este, tocmai ăsta-i motivul pentru care nu trebuie să aștepți ca oamenii să-ți ofere ce le oferi tu lor. Oamenii oferă ce pot, ce au, ce sunt. Nu toți putem la fel, nu toți avem aceleași lucruri de dat. Odată ce învățăm lecția asta începem să ne relaxăm și-i tare bine când îți permiți să te despoi de încordare.

Și acum câteva puncte opționale care, la drept vorbind, sunt mai importante și mai eficiente decât ce-am scris eu până acum și care mi-au servit mie de inspirație când mi-am început lupta cu așteptările.

Vizionează documentarul despre Cele 7 oglinzi eseniene.

Vorbește despre legea oglindirii și explică mult mai detaliat efectul de umbră. Mie mi-a fost mai ușor să accept ideea de umbră din perspectiva acestor șapte oglinzi decât din perspectiva jungiană. Dacă sunteți interesați găsiți documentarul pe youtube.

Citește cartea lui Lise Bourbeau – Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine.

Conform autoarei există 5 răni emoționale care se pot forma din perioada în care fătul se dezvoltă și până când copilul împlinește 6 ani. Rana de respingere, Rana de abandon, Rana de umilire, Rana de trădare și Rana de nedreptate. Ca să putem supraviețui cu aceste răni tindem să ne putem măști. Avem așadar câte o mască pentru fiecare rană. Masca fugarului, Masca dependentului, Masca masochistului, Masca dominatorului și Masca rigidului. Rănile apar atunci când relația noastră cu părinții este defectuoasă și se vindecă atunci când ne iertăm părinții și începem să trăim în armonie cu ei. Dacă sunteți interesați, găsiți cartea pe libris.

Pune mâna pe un pix și o foaie și scrie.

Notează toate situațiile care te-au rănit în relația cu ceilalți. Apoi gândește-te puțin la toate aceste situații, încercând să te detașezi. Notează tot ce-ai învățat bun din toate câte ți s-au întâmplat, lecțiile pe care le-ai primit de la oamenii din viața ta. Îți promit că vei vedea lucrurile în cu totul altă lumină dacă vei cugeta la tot ce a ieșit bun din relațiile tale, ci nu la ce-a ieșit altfel decât îți doreai.

Și cu asta pun punct. Deja am scris mai mult decât ar vrea oricine să citească. Încerc să n-am așteptări, să nu mă supăr dacă nu primesc feedback de la voi. Simplul fapt că am scris toate astea îmi dă o stare de bine, așa c-am să mă concentrez pe starea asta și numai pe ea.

XOXO

One Comment
  1. Îmi place tare mult articolul!
    Partea cea mai interesantă însă, sunt SOLUŢIILE.
    Subscriu!
    Sunt enorm de multe de spus!…
    Totuşi, dacă izolez articolul de context, „stă în picioare”!
    Asta, mi se pare ceva important, valoros!
    Îmi permit să-ţi recomand din nou să reflectezi asupra utilităţii negaţiilor în scriere şi vorbire.
    Asta, dacă chiar VREI SĂ CREŞTI.
    Din nou, felicitări!
    Am simţit DIRECŢIA şi asta contează mult mai mult decât SCOPUL şi OBIECTIVELE.
    Go ahead! It worths!
    Ignore naysayers. They are also on the Path. But they are just… YOUNGER.
    Foarte valoroasă trimiterea la G. Braden, „The Seven Essenian Mirrors”.
    Chiar trebuie studiată mult timp!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

5 Cuvinte numai bune de scos din vocabularul nostru

Anul ăsta eu și cuvintele am încetat să ne mai luptăm. Am ales să nu mă mai războiesc, să nu mai încerc, în disperare de cauză, să le controlez, ci să fiu mai atentă la ele,[...]

Karma: cum stă treaba cu ea?

Am citit la un moment dat că felul în care oamenii ne tratează e karma lor și felul în care noi alegem să le răspundem a noastră. Pe mine m-au ajutat mult cuvintele astea pentru că am[...]

Cand Universul iti da o palma si tu ii zambesti cu recunostinta

Cred că toți ne-am întâlnit la un moment dat cu întrebarea: Ce suntem, ce mai rămâne din noi, după ce ne dezbrăcăm de numele nostru, de funcții, de profesie, etc? Ei bine cam așa se[...]