De când mă știu am asociat arome cu imagini, melodii cu anotimpuri, culori cu oameni, șamd. N-am înțeles nici până astăzi dacă mintea mea e pornită mereu să caute legături între lucruri ori sufletul se ține cumva agățat de fel de fel de amintiri. Cert este că atunci când vine toamna mă gândesc mai mult ca oricând la anumiți oameni, tind să ascult, iar și iar, aceleași melodii și mă întorc la povești de care ar fi trebuit să mă satur cândva demult. În perioada asta mă bucur mai tare ca oricând de lucrurile mici, de o ceașcă de ceva cald, de o plimbare în miezul zilei, de un serial ori de o carte. Nu zic că în restul anului renunț la filme sau la lectură – nu cred că aș putea vreodată – dar mă văd nevoită să recunosc că n-am atâta spor în astfel de activități cum am în miez de octombrie. În definitiv, toamna rămâne pentru mine anotimpul în care pot găsi plăcere în lucrurile pe care le am la îndemână și în a sta acasă, rămâne pentru mine anotimpul în care nu-mi fac planuri, ci trăiesc tihnit, cu recunoștință și cu sufletul pe jumătate în prezent, pe jumătate în trecut, undeva la limită, cât să iau din melancolie numai visarea. Și ca orice semi-melancolic care se respectă, mă întorc mereu la aceleași mici acte magice pe care am ajuns să le ridic la rang de ritual.

SH-uri

La început de toamnă am întotdeauna spor când vine vorba de achiziții de prin sh-uri, pentru că în zilele cu temperaturi plăcute nu mă pot abține să bănănăiesc de colo-colo. Așadar, dacă nu sunt cu cartea în parc sau la o cafea cu vreo prietenă, în mod clar scormonesc după vechituri în vreun magazin. Așa se face că m-am ales de curând cu câteva fuste foarte pe placul meu, cu o cămașă dungată, absolut simpatică, și cu o bască de toată frumusețea.

Sarah Hall și Kate Morton

Două din scriitoarele pe care eu le asociez cu toamna fără să-mi pese ce subiect abordează și fără să conteze despre ce anotimp vorbesc în rândurile lor. Cred că treaba asta mi se trage, în parte de la romanele cu care am început să le citesc – Cum să pictezi un mort, respectiv Grădina uitată –în parte de la momentul în care au debutat lecturile. În sufletul meu Sarah Hall e cumva de început de toamnă, în timp ce Kate Morton e de sfârșit, una de septembrie, alta de noiembrie, amândouă cu descrieri lungi, pline de culoare și cu o oarecare greutate, o dulce apăsare.

Uleiuri de Salvie

În perioada asta a anului în camera mea, aroma de lavandă e înlocuită de cea de salvie, chestie oarecum ciudată având în vedere că un vechi proverb chinezesc spune că ”cine are salvie în casă nu lasă bătrânețea să se apropie”, iar toamna deține, în ochii mei cel puțin, un umblet de doamnă în vârstă, cochetă, dar trecută bine de tinerețe. N-aș putea, însă, să renunț la aroma asta pentru nimic în lumea, căci mi se pare că-mi oferă echilibru, că mă ține departe de astenie și îmi dă cheful de viață pe care lenea toamnei ar putea oricând să mi-l răpească.

NANA

NANA e un desen animat – anime cum îl numesc japonezii – și e în același timp cea mai frumoasă poveste despre prietenie cu care s-a întâmplat să dau eu ochii vreodată. Să fi trecut vreo 9 ani, poate chiar 10, de când am văzut pentru prima dată NANA. Era într-o toamnă târzie și era foarte frig, pentru că știu sigur că stăteam în fotoliu, ascunsă sub pături. Aflasem de el, cu ceva timp în urmă, de la o prietenă, atrasă și ea de chestii asiatice, și știu că într-o noapte, când nu mă lua somnul și butonam televizorul, ajungând pe animax, chiar am dat de o secvență de sfârșit de episod. N-am avut însă starea necesară ca să-l caut pe net a doua zi, așa că a trecut ceva vreme până m-am hotărât să-i dau o șansă. Ce m-a marcat atunci, încă de la primul episod, și mă mai marchează încă și astăzi, este faptul că odată ce am intrat în universul celor două Nana, timpul s-a oprit în loc și oamenii au încetat să mai existe în jurul meu. Rar mi s-a întâmplat să aflu atâta sens într-o poveste, rar mi s-a întâmplat ca o poveste să mă strângă în suflet ca povestea prietenelor cu același nume, rar mi s-a întâmplat să găsesc atâta echilibru între frumos și dureros.

Bono

Nu știu cum sunt alții, dar mie îmi perioada asta mi-e drag să-l ascult pe Bono, mi-e drag rock-ul, mi-s dragi baladele. Nu-mi mai trebuie piese din cale afară de ritmate, nu-mi mai trebuie exuberanță, nici efervescență. Prefer legendele, prefer chitara, emoția și versurile cu suflet, se potrivesc mai bine cu cromatica toamnei.

October

And the trees are stripped bare

Of all they wear

What do I care?

October

And kingdoms rise

And kingdoms fall

But you go on and on

Scris pe pâine

Cele mai multe poezii și cele mai trăite, toamna le-am scris, pentru că nu există alt anotimp care să-mi exploateze mai tare emoțiile, nu există alt anotimp care să pretindă de la mine atât de mult cum pretinde toamna din punct de vedere sufletesc și nici un altul care să-mi ofere atâtea povești de spus. Cred că ei i se potrivesc cel mai bine cuvintele și mărturisirile. Cred că toamna e anotimpul transelor, cred că dacă știm să ne deschidem spre ea, este posibil să trăim pe cât de intens pe atât de netulburați pentru că toamna suntem mai mult ca oricând în noi înșine.

XOXO

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

Câteva motive să o citești pe Rodica Ojog Brașoveanu

1. Este genul de autoare care prin măiestria condeiului și prin umorul fin te poate scoate oricând dintr-o stare de deprimare sau dintr-un reading slump. 2. Rar întâlnești[...]

Câteva concepte mișto din Atlasul Fericirii

Ubuntu UBUNTU: sugerează că ajutorarea semenilor noștri ne sporește avuția individuală, făcând în același timp să înflorească societatea în întregul ei. Ubuntu înseamnă să[...]

Kate Elizabeth Russell – Vanessa mea cea întunecată (Recenzie)

Anul 2000. Vanessa Wye, o adolescentă de cinsprezece ani, se lasă prinsă într-o aventură amoroasă cu Jacob Strane, profesorul ei de engleză, în vâstă de patruzeci și doi de ani. Anul[...]