”Imaginile îți pot arăta ceva ce nu vrei să vezi. Imaginea e ceva foarte puternic atunci când vine spre tine. Filmele sunt făcute pentru a face invizibilul vizibil.”

Faza cu Godard e că poate transforma niște povești absolut banale în adevărate explozii, în boom-uri de culoare și idei. E ostentativ și n-are limite. Cumva nu se teme de ridicol și treaba asta mi se pare a naibii de mișto, deși nu e și nu va fi niciodată regizorul meu preferat. Filmele lui Godard au de toate, iar el sare de la una la alta cu o spontaneitate impresionantă, chestie care îmi dă de fiecare dată impresia omului grăbit care vrea să spună mult și are multe de spus. Filmele regizorului depășesc Noul Val și reușesc să ajungă într-o zonă cu totul aparte în istoria cinematografiei. Sunt filme care nu se tem să încalce reguli, filme cu aer de documentar, cu substrat politic și dialoguri neconvenționale, filme despre condiția umană și despre dragoste mai mult la nivel ludic și rațional. Poezia imaginilor, culorile puternice, montajul care sare din clasic, amețesc privitorul, în timp ce temele abordate îl aruncă într-un vârtej de întrebări și reverii. Anii ’60 reprezintă perioada cheie și cea mai importantă din filmografia Godardiană, perioadă în care muză i-a fost chiar soția de la acea vreme – Anna Karina, actrița daneză care a interpretat rolurile principale în câteva din cele mai de seamă lucrări ale regizorului, trei dintre ele regăsindu-se în lista pe care v-am pregătit-o. Într-un interviu regizorul afirma „Am nevoie de actori, dar nu-mi place să-i numesc actori – ci oameni, pur și simplu. Vreau doar ca ei să fie într-o situaţie care nu e una reală pentru ei – o situaţie ficţională –, dar vreau să fie în ficţiunea asta așa cum ar fi în viaţă. Chiar dacă situaţia e falsă pentru ei, ei vor fi totuși reali din moment ce sunt, de fapt, oameni reali.”

Acum s-o spun pe ‘a dreaptă, nu-l recomand pe Godard oricui. Nu cred că există prea mulți oameni care să reziste până la final când vine vorba de filmele lui. Pe la noi, cel puțin, am băgat de seamă că se vorbește despre el ca fiind regizorul snobilor. Poate că e, nu știu. Eu nu-l iubesc în mod special, nu sunt nici din tagma celor care-l blamează, dar nici din a ălora de-l venerează. Iubesc bucăți din filmele lui, idei, referințe culturale,  iubesc că e ludic, că e teribilist, că e flamboaiant. Mărturisesc însă că-i și din cale afară de obositor și că n-are rost să insiști pe fimul lui dacă nu poți să intri în starea pe care o necesită, căci la Godard fix despre stare e vorba.

Une femme est un femme (1961)

Prinsă între doi bărbați – Emille (iubitul) și Alfred (un prieten) –  Angela, o artistă de cabaret, își dorește cu disperare un copil și încearcă să-și convingă partenerul să accepte ideea, în caz contrar va fi nevoită să recurgă la favorurile celuilalt bărbat.

Este primul film pe care l-a văzut în regia lui Godard și îmi amintesc că fusta în carouri și bereta Annei Karina mi-au luat ochii complet. Chiar e o replică în film referitor la fusta aia. Emille îi zice Angelei că nu-i place fusta ei, iar ea îi răspunde  ”Good. I’m not trying to please anybody.”  Și apoi muzica simpatică, replicile amuzante și scena aia în care cei doi se ceartă în tăcere, folosind titluri de cărți, Une femme est un femme e mai mult o stare decât un film și chiar m-a relaxat când l-am vizionat.

Vivre sa vie (1962)


Nana, o tânără pariziană, își părăsește soțul și copilul sperând să ajungă o mare actriță. Fără bani și fără să reușească să își facă intrarea în lumea artistică, Nana alege să-ți câștige existența ca prostituată. Trimisă de la un pește la altul, tânără moare prinsă într-un foc de arme.
Altă poveste absolut banală care reușește totuși să țină spectatorul pe fir prin imagini și dialog. Scena din cafenea, când Nana poartă o discuție despre viață, adevăr, cuvinte și iubire, cu un pensionar oarecare, mi s-a părut de departe cea mai reușită dintre toate. E acolo o replică în care pensionarul amintește de moartea mușchetarului Porthos, aducând în discuție ideea că gândirea ucide acțiunea. Mi-a plăcut în mod deosebit momentul respectiv și mi-a trezit o mulțime de amintiri din perioada în care îl citeam pe Dumas.

Le Mepris (1963)

Un scriitor (Paul) și tânăra sa soție (Camille) sunt găzduiți de un producător străin. Acaparat de rescrierea unei transpuneri cinematografice a Odiseei, Paul nu observă asaltul la care finanțatorul lui o supune pe Camille, ceea ce stârnește disprețul femeii față de partenerul de viață, ajungând să pună sub semnul întrebării viitorul căsniciei.

Un film în film asta e Le Mepris și știu că m-a sedus cu cadrele lui și cu tot acel sex-appeal marca Bardot. Scena din deschidere e cât se poate de erotică. Încearcă să ți-o imaginezi pe B.B. întinsă pe pat, goală, întrebând, în timp ce face pe drăgălașa, care parte din trupul meu îți place mai mult? și camera de filmat care se plimbă de-a lungul curbelor ei, și jocul de lumini. Într-un cuvânt: perfecțiune.

Pierrot le fou (1965)

După o seară petrecută la socrii, Ferdinand Griffon, tată de familie, descoperă că femeia angajată ca bonă pentru copii e fosta lui iubită, Marianne Renoir. În urma întâlnirii, bărbatul decide să fugă de constrângerile societății și de familie, împreună cu Marianne, spre sudul Franței, într-o călătorie nebună, din care nu lipsesc traficul de arme, furtul de mașini, comploturile politice și urmăririle dramatice.

Pierrot și Marianne sunt un altfel de Bonnie and Clyde, doi nebuni care se joacă de-a iubirea, unul făcut din idei, altul din sentimente. Pierrot o iubește pe Marianne cu cuvinte și Marianne îl iubește pe Pierrot cu fapte. În final îți dai seama că veșnic nemuțumita Marianne n-a fost pentru artistul Pierrot decât o muză capricioasă. Dar ceea ce rămâne interesant la fimul ăsta, care se întâmplă să fie preferatul meu din listă, este dinamismul și amestecul aproape amețitor de referințe culturale – benzi desenate, cinema, mitologie, poezie modernă – cu mult mai puternic parcă decât în alte filme godardiene. Pe de altă parte cadrul cu cei doi îngropați în nisip mi s-a părut un adevărat deliciu vizual, iar poezia care răzbate din dialoguri face din Pierrot le fou unul din cele mai reușite filme ale regizorului.

Pierrot: I can never have a real conversation with you. You never have ideas, only feelings.

Marianne: That’s not true. There are ideas in feelings.

Masculin Feminin ( 1966)

Paul, un romantic idealist, încearcă să o cucerească pe Madeleine, un pop star în devenire. Curând cei doi vor ajunge implicați într-un ménage à quatre cu cele două colege de apartament ale Madelinei – Catherine și Elisabeth.

Masculin Feminin este un film piperat cu declarații amoroase bombastice, întrebări existențiale și demagogii politice tipic studențești. Deși nu e printre preferatele mele de Godard – preferatul meu, A bout de souffle, nici măcar nu se găsește în listă, am scris despre el cu altă ocazie – Masculin Feminin are muzică plăcută și câteva scene simpatice, ca de exemplu dialogul din baie dintre Madeleine și Paul care pare mai degrabă un interviu sau cel dintre Paul și Robert care are loc în spălătorie.

Robert: Ever notice there’s the word „mask” in masculine? And also „ass”?

Paul: And in feminine?

Robert: Nothing.

Week End (1967)

Rolande și Corinne formează un cuplu burghez. Atât el, cât și ea, sunt angajați în amantlâncuri și conspiră ca să-și vină de hac. Atunci când tatăl Corinnei moare, cei doi pornesc la drum spre casa părinților acesteia ca să-și asigure moștenirea. Călătoria decurge haotic.

Ca în mai toate filmele lui Godard povestea n-are nici cea mai mică importanță și pare săracă, neinteresantă și neinspirată. Dar odată ce intri în universul lui nebun, îți dai seama că totul se complică. Nimic nu e cum pare a fi. Te învârte până te amețește. Week End e insuportabil de enervant și pe măsură ce avansează devine și mai enervant, enervant până la durere.  Regizorul zicea despre filmul ăsta că e un film găsit la gunoi. Ipocrizia, violența, falsele valori, corupția, sunt descrise printr-un comic absolut grotesc. Dar scena cu care se deschide filmul e absolut delicioasă. Vocea Corinnei, angajată într-o banală conversație, e cum nu se poate mai erotică și face din scena aia una din cele mai lubrice scene cinematografice pe care mi-a fost dat să le văd. Și apoi dialogul ăla pe care îl poartă Corinne cu îngerul exterminator, pe numele lui Joseph Balsamo (Eram gen WTF?)

Joseph Balsamo: Tell me your name, Madame.

Corinne: Me? I’m Corinne Durand.

Joseph Balsamo: Durand’s your husband’s name. What is yours?

Corinne: My maiden name? Corinne Dupont.

Joseph Balsamo: Dupont is your father’s name. What’s yours?

Corinne: I don’t know.

Joseph Balsamo: You see, you don’t even know who you are. Christianity is the refusal of self-knowledge, the death of language.

Și cam atât despre Godard.

XOXO

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

Prietenia în 10 filme musai de văzut

Reality bites (1994) Reality Bites este despre un grup de prieteni – Lelaina, Troy, Vickie și Sammy – cu visuri mărețe care se văd frustrate atunci când realitatea începe să[...]

7 Ecranizări după romane de succes – Partea 2

The Talented Mr. Ripley (1999) Suntem în anii ‘50. Tom Ripley este un băiat sărac ce împrumută o jachetă cu emblema universității Princeton, pentru a cânta la o petrecere selecta.[...]

Seriale și cărti care merg mână în mână

Downton Abbey și Casa de la Riverton Eu sunt genul de om care fie începe un serial cu mult înainte să se facă isterie în jurul lui, fie după ce trend-ul s-a stins. Pe principiul ăsta am[...]