Surviving Picasso (1996)

Mai mult decât biografia marelui pictor, filmul este povestea singurei femei care a reuşit să îi supravieţuiască , singura care a putut să se rupă de sub vraja lui, părăsindu-l fără ca ruptura să o distrugă. Când l-a cunoscut Fracoise Gilot era o tânără de doar 23 de ani, în timp ce pictorul împlinise 60 şi era deja geniul acoperit de glorie. Iubindu-se cu unul dintre cei mai fermecători şi infideli bărbaţi ai epocii, cunoscut pentru trăsăturile lui de psihopat narcisist, tânăra a trebuit să lupte zi de zi pentru a-i supravieţui monstrului sacru. Spre deosebire de Olga, prima soţie a artistului, şi de amantele Marie Therese şi Dora Maar, Francoise Gilot, cu care Picasso a avut doi copii, a reuşit să renască din propria cenuşă, găsindu-şi puterea în disperare şi terminând prin a-şi lăsa amantul în braţele viitoarei doamne Picasso, supusa Jacqueline Roque.

Surviving Picasso mi-a plăcut în mod special, nu doar pentru că e un film de calitate, care adună, pe lângă decoruri și peisaje delicioase, interpretări ale unor actori de mare clasă, ci pentru că personalitatea lui Picasso m-a fascinant întotdeauna poate tot la fel de mult ca opera lui.

Frida (2002)

Auzisem vag de Frida Khalo atunci când am dat peste filmul ăsta. Știam cine e, dar nu știam nimic despre viața ei. La început m-a atras culoarea, m-a atras Mexicul, m-a atras ideea de Salma într-o variantă mai manly așa. Nu bănuiam însă în ce poveste complexă urma să pătrund și treaba asta a făcut experiența cu atât mai interesantă. Personalitatea Fridei era explozivă, existența ei, deși scurtă, nemaipomenit de intensă, de vie, de latină.

Filmul lui Julie Taymor surprinde viața artistei din adolescență și până pe patul de moarte – accidentul de autobuz, perioada dificilă a recuperării, direcția Fridei în artă, boema mexicană, căsătoria cu Diego Rivera care îi va deveni mentor, călătoria în New York, amantlâcurile celor doi soți, printre care și controversata aventură a Fridei cu Leon Trotsky, despărțirea, Parisul, agravarea problemelor de sănătate și cea de-a doua căsătorie cu mult iubitul ei Diego. Pe scurt, Frida spune o poveste plină de nonconformism despre viața unei artiste care a sfidat prejudecățile și a revoluționat arta, politica și iubirea.

Modigliani (2004)

Amedeo Modigliani (Andy Garcia) – sculptor și pictor evreu italian, ucenic al lui Brâncuși, cu puternice influențe africane în arta sa, și rival declarat al celebrului Pablo Picasso, trăiește o tragică poveste de dragoste cu Jeanne (Elsa Zylberstein), o tânară care provine dintr-o familie burgheză catolică din Parisul începutului de secol 20. Bolnav de tuberculoză și prea sensibil pentru a suporta mizeriile vieții, Modigliani umblă în permanență beat și drogat și nu e capabil să-și întrețină familia, astfel că primul lui copil este trimis de părinții lui Jeanne într-o mănăstire pentru a fi crescut de măicuțe.

Filmul e un amestec de stări și culori – muzica, replicile, decorurile, tablourile dau naștere unei poezii în imagini. Se deschide – ciudat – cu Loredana Groza cântând Ionel Ionelule într-o cârciumă franceză, unde artiștii se adună la o șuetă. Și dacă apariția Loredanei m-a luat prin surprindere, imaginați-vă cum m-am simțit când am dat peste Oana Zăvoranu în rolul mamei lui Modigliani *WTF*. Este mai mult decât evident că nu mă așteptam la o producție în care să apară atâția actori români – Dan Astileanu, George Ivascu, Maria Rotaru – dar treaba asta, departe de a mă deranja, m-a bucurat mult, pentru că nu e puțin lucru ca ai noștri să apară, fie și episodic, într-un film de calitate.

Klimt (2006)

Aflat într-un sanatoriu, bolnav de pneumonie, pe patul de moarte, pictorul este vizitat de protejatul său, Egon Schiele, în timp ce suferă de halucinații. Filmul surprinde frânturi din relația lui Klimt cu Emilie Louise Flöge, creatoarea de modă care i-a fost tovarășă de viață, și atracția față de Lea Castro, o faimoasă dansatoare care după toate indiciile pare a fi Cléo de Mérode, pe care artistul o cunoaște prin intermediul lui Georges Méliès, regizor și iluzionist.

Klimt (2006) mi-a amintit de cartea Ultimul vis al lui Freud, mi s-a părut la fel de psihedelic și pe alocuri ușor obositor și, la drept vorbind, mi-e tare greu să spun de mi-a plăcut ori nu. În orice caz pentru amatorii de povești despre artiști și mai cu seamă pentru amatorii de experiențe inedite cred că omagiul pe care regizorul Raul Ruiz a încercat să i-l aducă lui Gustav Klimt, unul din cei mai cunoscuți și apreciați pictori austrieci care a revigorat conceptul de artă, nu trebuie ratat.

Little Ashes (2008)

Titlul filmului este inspirat de tabloul „Cenicitas” pictat de Salvador Dali. Pictorul suprarealist a cărui poveste din tinereţe suntem invitaţi să o descoperim alături de cea a poetului Federico Garcia Lorca (Javier Beltrán) este interpretat de Robert Pattison. În 1922 tânărul Dali soseşte la Madrid pentru a studia la Academia de Arte Frumoase San-Fernando. Visând să devină pictor acesta nu întârzie să atragă atenţia în cercul artiştilor deja formaţi şi pune bazele unei mari prietenii cu poetul Federico Garcia Lorca şi viitorul cineast Luis Bunel. Lucrurile se complică însă, atunci când Federico refuză avansurile amoroase ale prietenei sale, scriitoarea Magdalena, şi începe să se simtă tot mai atras de Salvador care la rândul lui se găseşte fascinat de magnetismul lui Lorca, în timp ce Bunel asistă dezgustat la transformarea pe care relația celor doi o suferă.

Mi-a plăcut filmul pentru că la final m-a făcut să merg să caut mai multe informații despre Lorca, mi-a plăcut totodată pentru interpretarea lui Pattison care, zic eu, a făcut cel mai bun rol al său dând viață unui Dali cât se poate de sonat, căci, la drept vorbind pictorul a fost mai mult decât un excentric, așa cum îi plăcea să se considere.

Renoir (2012)

Suntem pe Riviera Franceză, vara lui 1915, în timpul Primului război mondial, când o tânără pe nume Andree se prezintă pe neașteptate în casa celebrului pictor impresionist Pierre-August Renoir pentru a-i deveni model. La scurt timp după, Jean Renoir, fiul artistului, se întoarce acasă ca să se refacă după rănile de pe front și se îndrăgostește de tânăra Andree care îl farmecă și îl inspiră întocmai ca pe tatăl său.

La fel ca în cazul Surviving Picasso și Modigliani, Renoir a reușit să surprindă esența operei artistului. Dacă te decizi să vezi filmul și dintr-un motiv sau altul te găsești nevoit să pui pauză, imaginea care va apărea pe ecran va fi un autentic tablou impresionist. Ce mi-a plăcut totodată, poate la fel de mult ca atmosfera feerică pe care regizorul a creat-o, a fost faptul că povestea nu este doar despre Renoir tatăl, ci și despre Renoir fiul. Spre rușinea mea, înainte să urmăresc filmul, nu știam că Jean Renoir a fost un regizor recunoscut și premiat cu un Oscar și nici nu mi-am imaginat că tânăra Andree avea să fie actrița care va juca în câteva dintre filmele lui.

Big Eyes (2014)

Margaret fuge împreună cu fiica ei în încercarea de a se pune la adăpost de un soț dominator și agresiv. În timp ce încearcă să-și vândă tablourile la un târg cunoaște un al expozant – Walter Keane – la rândul lui pictor care se arată interesat de ea, atât ca femeie cât și ca artistă, și care o cere în căsătorie atunci când fostul soț amenință că îi va lua fiica sub pretextul că este o mamă iresponsabilă. Îndrăgostiți și doritori să se afirme cei doi ajung să își expună lucrările într-un bar la modă, iar atunci când publicul începe să se arate interesat de Ochi mari, Walter Keane decide să-și pună propria semnătură pe tablourile soției, asumându-și meritele și succesul, astfel că artista va începe o bătălie legală pentru a face lumină în unul din cele mai faimoase cazuri din justiția americană.

Mărturisesc că nu auzisem de Margaret Keane și că a fost nevoie să dau peste melodia Lanei del Rey ca să ajung la filmul despre artista americană care s-a bucurat de un succes monstru în anii ’50. Stilul ei nu m-a surprins, în sensul că îmi era deja cunoscut de pe vremea când începusem să urmăresc lucrările Alexandrinei Hristov care folosește aceeași ochi supradimensionați pentru a da viață copiilor și femeilor. Revenind însă la film trebuie să spun că am apreciat, mai mult decât scenariul oarecum bombastic, bogăția culorii sau hai să zicem kitsch-ul pentru că, la urma urmei, așa a fost catalogată opera artistei. Scenariul pe care este construit filmul pare mai degrabă să spună povestea unei femei care după câteva căsnicii eșuate în care bărbații ei o exploatează reușește să se elibereze și să-și recapete încrederea în sine. Nu există nimic boem, nimic excentric, nimic din suflul celorlalte filme din listă. Margaret e tipica americană, felul în care e privită arta e complet american, totul este show, totul este exagerare, lipsește cu desăvârșire sublimul și totuși filmul rămâne unul bun de văzut.

Vă plac filmele despre artiști? Care este filmul vostru biografic preferat?

XOXO

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related post

Un strop de vintage în 5 filme musai de văzut

De când mă știu am fost atrasă de filmele de epocă, de cărțile despre război, de decorurile shabby chic și de hainele vintage, cu alte cuvinte de tot ce poartă patina timpului. Nu-mi dau[...]

5 Filme pe care cititorii le-ar aprecia

10 things I hate about you (1999) Îmblânzirea scorpiei într-o variantă modernă și americană, foarte simpatică și foarte vizionabilă. Kat este o adevărată bitchy. La un pas de[...]

7 Filme biografice cu fete puternice și rebele

Colette (2018) Colette se deschide mișto, cu pisici în așternuturi, într-o dimineață din 1892. A fost filmul pe care l-am așteptat cu cea mai mare nerăbdare anul trecut și tare am[...]