”Tot ce înseamnă artă este autobiografie; perla este autobiografia scoicii.”

Recent am dat peste un interviu cu Fellini, cineastul ăsta atât de autobiografic, și m-a surprins încă o dată modestia și bonomia lui. Mi-am zis că omul Fellini a fost cel puțin la fel de genial ca regizorul Fellini și m-am grăbit să mai arunc un ochi peste opera lui, peste Roma lui, peste lumea lui plină de culoare, căci asta m-a atras întotdeauna la filmele lui Fellini: deși alb-negru cea mai mare parte din ele sunt atât de pline de viață și de culoare, sunt vii, nebune și profund trăite.

”Indiferent ce se întâmplă, păstrează-ţi inocenţa copilăriei. Este cel mai important lucru.”

E ca și cum aș da de fiecare dată peste cutia lui cu amintiri și deschizând-o ar sări din ea frânturi de viață cu care rezonez fără să vreau. Realitatea lui Fellini e magică așa cum poate numai memoria este. L-am iubit în etapa lui neorealistă, dar l-am trăit cu adevărat abia când și-a dat frâu liber fanteziei, iar personajele lui s-au preschimbat din proscriși în artiști, din brute în mondeni.

”Singurul realist adevărat este vizionarul.”

Cu riscul de a părea superficială, am preferat glamour-ul, l-am gustat cu plăcere, m-a încântat să mă plimb de la un party la altul în compania lui Marcello și m-au distrat fanteziile lui Guido. Să merg pe urmele Gelsominei mi s-a părut dureros, s-o văd înșelată pe Cabiria mi s-a părut nedrept. Am iubit totodată oniricul din filmografia felliniană, culoarea și buna primire pe care Fanny mi-a făcut în budoarul ei. Împletirea asta de spiritual, magic, psihanalitic și monden, vodevilul, subtilitățile scenografice și bogăția vizuală fac din filmele felliniene adevărate bijuterii.

La Strada (1954)

Inocenta Gelsomina (Giulietta Masina) este vândută de familia ei lui Zampano (Anthony Quinn), un circar ambulant. Pe parcursul lungilor călătorii împreună, Gelsomina ajunge să se îndrăgostească de Zampano, dar acesta este incapabil să se elibereze de comportamentul brutal pentru a se apropia de ființa care îl urmează peste tot întocmai unui câine credincios. De-a lungul peliculei Gelsomina se transformă în conștiința lui Zampano, în timp ce el devine călăul ei.

Binecuvântat fie Il Matto (Richard Basehart), mi-a venit să strig pe parcursul filmului. Momentele lui artistice, optimismul molipsitor, filosofia pietrei, au fost ca o gură de aer proaspăt în griul aproape negru al filmului.

Le notti di Cabiria (1957)

Cabiria (Giulietta Masina) se zbate între dorința de a-și păstra puritatea și nevoia de a se vinde pentru a supraviețui. Dincolo de condiția de prostituată, Cabiria este expresia bunătății și a inocenței. Revolta ei față de nedreptățile vieții, față de minciuni și ură, este însoțită de compasiune și înțelegere pentru ceilalți. Visul ei cel mai de preț este să iubească și să fie iubită, iar întâlnirea cu Oscar o face să creadă că viața în sfârșit a început să-i surâdă.

Scena în care Cabiria este hipnotizată, poate cea mai frumoasă dintre toate, este cu adevărat tulburătoare și aproape dureroasă, redând cât se poate de curat discrepanța dintre realitate și vis, dintre dorință și posibilitate.

La Dolce Vita (1960)

Filmul îl urmărește pe Marcello Rubini (Marcello Mastroianni) un tânăr ziarist cu aspirații literare de-a lungul a șapte zile și șapte nopți în care trăiește la dolce vita alături de femei bogate și faimoase, dedându-se orgiilor aristocrației sau umbând din cabaret în cabaret.

La dolce vita marchează o schimbare în opera felliniană, servind privitorului o lume mondenă, nebună și lipsită de inhibiții, superficială și totodată sofisticată și savuroasă. Nu mai există lupta pentru supraviețuire, există doar opulență și într-un astfel de climat să asiști la declinul personajului principal nu doare, ci mai degrabă eliberează.

Otto e mezzo (1963)

Otto e mezzo e un film altfel, construit din amintiri și fantasme, este un film despre cum să faci un film când te găsești în criză de inspirație. Guido Anselmi (Marcello Mastroianni), un regizor aflat în stadiul de preproducție a noului său film, este urmărit de muza lui creatoare, Claudia (Claudia Cardinale), sufocat de relația cu soția sa Luisa (Anouk Aimee) și ocupat să-și piardă plictiseala în patul amantei Carla (Sandra Milo), o femeie superficială și vulgară.

Cred că cel mai mult mi-a plăcut la Otto e mezzo construcția alambicată, sentimentul că te găsești în vis, ci nu în fața unui film, și desigur încântătoare Claudia Cardinale care s-a potrivit perfect în rolul de muză creatoare.

Giulietta degli spiriti (1965)

Giulietta (Giulietta Masina), o soție trecută de prima tinerețe începe să-l bănuiască de infidelitate pe soțul ei care a fost întotdeauna expresia bărbatului perfect. Pentru a putea face față evenimentelor, Giulietta recurge la modalități dintre cele mai diverse, de la spiritism, la magie albă și la un întreg arsenal de amintiri și prietenii ciudate.

Giulietta degli spiriti este ultimul film pe care l-am văzut din cele semnate de Fellini și primul color din cele ale regizorului. A fost o experiență ușor ciudată pe care am savurat-o din plin.

Mi s-a părut interesant să o văd pe Giulietta Masina, soția lui Federico Fellini, interpretând rolul femeii înșelate. Mi s-a părut interesantă trăirea agoniei de către Giulietta, trecerea de la negarea realității, la confruntarea brutală cu ea. Totuși, în ciuda subiectului delicat, filmul a reușit să fie puternic fără să fie dureros. Ședințele de spiritism, vizitele în biroul detectivilor particulari, reveriile Giulietei, lumea fantastică a vecinei Fanny, împletirea de umor și psihanaliză, au făcut din povestea asta aparent obișnuită un adevărat film de artă.

Și pentru că astăzi este ziua lui Fellini, am de gând să o sărbătoresc cu Amarcord, un film pe care nu am reușit încă să-l văd, deși îmi propusesem s-o fac cu multă vreme în urmă.

XOXO