Annie Hall (1977)
După despărțirea de iubita sa, Annie Hall, nevroticul actor new-yorkez, Alvy Singer rememorează episoade ale agitatei lor relații, în încercarea de a afla ce i-a despărțit. Filmul trasează, în desfășurare cronologică, povestea de dragoste a celor doi, începând cu prima întâlnire, și îi dă voie privitorului să tragă cu ochiul la o iubire ca în anii ’70.
Mi-a plăcut mult umorul mușcător din Annie Hall și faptul că a abundat în dialoguri profunde. Filmul este un clasic, a fost premiat și apreciat și i-a adus lui Woody Allen recunoaștere și avânt în cariera sa de regizor. Dar, în Annie Hall, Allen nu este doar regizor, ci și personaj central, un personaj nevrotic, sarcastic, plin de obsesii și conflicte interioare, care m-a cucerit tocmai prin caracterul dificil și pesimist.
Vicky Cristina Barcelona (2008)
Vicky şi Cristina sunt prietene bune în ciuda părerilor complet diferite despre dragoste. Vicky, sensibilă şi serioasă, este logodită cu un tânăr respectabil, în timp ce Cristina, dezinhibată atât sexual cât şi emoţional, este mereu în căutarea aventurii. Călătorind în Barcelona, într-o seară, pe când se aflau la o expoziţie de artă, Cristina pune ochii pe Juan Antonio, un pictor provocator şi interesant, trecut printr-o relaţie explozivă şi printr-un divorţ tumultos cu Maria Elena, o femeie dezechilibrată emoţional. Asta nu îl împiedică însă pe Juan Antonio să le propună celor două prietene să evadeze împreună cu el în oraşul provincial Oviedo pentru a face dragoste şi a explora minunile culturale.
Filmul ăsta l-am văzut împreună cu prietena mea cea mai bună într-o sală de cinema goală, dintr-un cinematograf vechi, renovat între timp și trasformat în Cinema Sebastian Papaiani. A fost o experiență plăcută, cu atât mai mult cu cât nu era planificată. Ne întorceam de la o cafea când am trecut pe lângă cinematograf și ne-am ciocnit cu afișul. Ne-am zis să intram și ne-am bucurat mult că am făcut-o pentru că am mai adăugat în tolba amintirilor una tare plăcută. Vicky Cristina Barcelona e ca o călătorie pe timp de vară, o călătorie din aia în care îți propui să trăiești full și din care nu mai pleci la fel, căci te face să te descoperi așa cum n-ai fi crezut vreodată că ești. Umor, dragoste, artă, peisaje tăietoare de respirație, personaje duse cu pluta, cam așa aș descrie eu Vicky Cristina Barcelona.
Midnight in Paris (2011)
Midnight in Paris este povestea a doi tineri logodnici aflaţi într-o călătorie în fascinantul Paris, chiar în prag de nuntă. Ea, fiica răsfăţată şi frivolă a unui cuplu de snobi, iar el, scenaristul de succes şi omul anacronic, îndrăgostit iremediabil de vremurile apuse și hotărât să devină scriitor. Pe străzile cu farmec parizian, logodnicul neînțeles ajunge să trăiască o experienţă care îi va schimba viața complet. Filmul lui Woody Allen e absolut memorabil și te poartă pe aripile timpului, din prezent şi până în captivanţii ani ’20, alături de Zelda şi Fitzgerald, de Hemingway, Picasso, Dali, şi o serie de artişti boemi şi excentrici, ca la final să te facă să înţelegi că nimic nu se compară cu aici şi acum, atâta timp cât ţi-ai găsit sufletul pereche.
Midnight în Paris este de departe filmul meu preferat din listă și totodată cel mai ingenios. Combină vremurile trecute cu cele prezente, te poartă prin fermecătorul Paris și îți face cunoștință cu niște personaje spumoase și excentrice. Cine n-ar vrea să bea un pahar cu Hemingway, să rupă ringul de dans cu Zelda sau să calce pragul lui Gertrude Stein ca să-i întâlnească acolo pe cei mai renumiți artiști, în frunte cu Picasso?
To Rome with Love (2012)
O comedie plină de culoare, plasată în unul din cele mai fermecătoare oraşe ale lumii, o serie de poveşti, despre un arhitect de renume care îşi retrăieşte tinereţea, un localnic de clasă mijlocie care devine peste noapte o mare celebritate a oraşului, un cuplu tânăr care se trezeşte atras în întâlniri romantice separate şi un director de operă american care încearcă să aducă pe scenă un antreprenor de pompe funebre ce nu a mai cântat până atunci decât în duş.
To Rome with Love m-a cucerit prin umorul absolut spumos: situații absurde, personaje balamuce și ironii fine. E genul de film pe care mi-ar plăcea să îl revăd și nu cred c-am să-l pot uita vreodată pe nenea care cânta în duș, având în vedere că m-am identificat teribil cu el. Pe de altă parte, To Rome with Love a adus la mine o melodie care mi-a devenit tare dragă și pe care o tot ascult din 2012 încoace: Volare – Domenico Modugno
Café Society (2016)
Filmul, cu acţiunea plasată la Hollywood, în anii ’30, urmărește aventurile lui Bobby, un tânăr dornic să se afirme în industria cinematografică. Convins că unchiul său, un producător renumit, o să-i dea o mână de ajutor, Bobby cade în oraș pe nepregătite și se trezește în fața unui șir de surprize: unchiul întârzie să-l primească, Hollywood nu e chiar așa cum își imaginase, iar dragostea pândește de după colț întrupată în amanta celebrului său unchi.
Café Society m-a cucerit prin spumosul Hollywood al anilor ’30, prin muzică, decoruri, costume și replici, dar m-a lăsat oarecum rece prin distribuție. Povestea, poate simplă, fără evenimente spectaculoase, este de efect tocmai pentru că prezintă societatea unei epoci acoperite de glamour care îți ia ochii și te absoarbe.
Care este filmul vostru preferat semnat Woody Allen?
XOXO
Lasă un răspuns