Colette (2018)

Colette se deschide mișto, cu pisici în așternuturi, într-o dimineață din 1892. A fost filmul pe care l-am așteptat cu cea mai mare nerăbdare anul trecut și tare am fost dezamăgită că nu l-au adus în cinema. Am reușit să-l văd abia recent și mi-a plăcut vibe-ul, deși mi s-a părut un film ușor grăbit în sensul că a fost cam scurt pentru perioada destul de lungă pe care a avut-o de acoperit. Dincolo de asta, decorurile și constumele au fost un deliciu, iar Keira a fost fermecătoare, mai obraznică și mai nesupusă ca oricând.

Colette spune povestea tinerei Gabrielle Colette care se îndrăgostește de Willy (Henry Gauthier-Villars), un bărbat mult mai în vâstă decât ea, boem și cu pretenții de scriitor, cu care se și căsătorește, subjugată fiind de farmecul lui.  În realitate talentul lui Willy constă în faptul că știe să-și exploateze diverșii colaboratori, trecând pe lucrările acestora numele lui. Atunci când descoperă potențialul soției nu întârzie să o pună la muncă, ajungând până în punctul în care o închide în casă atunci când ea nu mai vrea să creeze. Așa ia naștere seria Claudinelor care se transformă rapid într-un adevărat fenomen al acelor vremuri. Pe măsură ce succesul se îndreaptă spre culmi, relația dintre Colette și Willy se deteriorează tot mai mult.

The Danish Girl (2015)

Filmul spune povestea cuplului de artiști Gerda Gottlieb și Einer Wegner care la câțiva ani după căsătorie, în urma unor întâmplări neprevăzute, începe să se destrame. În anul 1910, fără să își imagineze consecințele pe care ideea ei le va aduce, Gerda își roagă soțul să pozeze pentru ea în locul modelului care întârzie. Când Einar îmbracă ciorapii de damă, ceva începe să se schimbe în interiorul lui.  Încet-încet, pe furiș de ochii lumii, Einar devine Lili Elbe, iar câteva decenii mai târziu, cu sprijinul Gerdei care îi rămâne alături mereu, decide să se supună unei operații de schimbare a sexului, prima operație de acest fel din istorie.

Țin minte că am văzut filmul în premieră și că aveam mari așteptări de la el. Nu m-a dezamăgit, deși mi s-a părut ușor obositor. Interpretarea lui Eddie Redmayne a fost magistrală, iar pe Alicia Vikander o trecusem deja pe lista actrițelor preferate după rolurile din Anna Karenina și A Royal Affair, dar asta nu m-a împiedicat să trăiesc senzația că am stat cam mult în sala de cinema. Probabil că scenariul excesiv de dramatic mi-a influențat starea pentru că producția în sine e în mod clar una de calitate, cu decoruri, costume și peisaje răvășitoare, interpretări desăvârșite și dialoguri cu esență. The Danish Girl a știut să bucure ochiul și totuși s-a dovedit apăsător.

Relația dintre Einer și Gerda a fost dureroasă, m-aș încumeta să zic toxică, dar n-aș vrea să fiu interpretată greșit (așa sunt eu, nu pot considera sacrificul altfel decât toxic, nu are nicio legătură cu mult controversatul subiect pe care îl abordează filmul).

Grace de Monaco (2014)

M-am gândit mult dacă să includ sau nu filmul ăsta pe lista. Pentru mine a fost o mare dezamăgire, oricât de mult mi-ar plăcea mie Nicole Kidman și Tim Roth și oricât m-ar fi vrăjit Olivier Dahan, ani în urmă, cu al lui La môme.

Grace de Monaco a fost plat, melodramatic și clișeic. Nicole Kidman nu a strălucit și nu a reușit să fie convingătoare în rolul prințesei. Dacă în 2011 Michelle Williams întrecea toate așteptările interpretând-o pe Marilyn Monroe, Nicole Kidman dezamăgește cumplit încercând să-i dea viață lui Grace Kelly. Și atunci, vă întrebați voi, de ce am inclus filmul în listă? Am făcut-o pentru că am adorat-o pe răsfățata lui Hitchcock și pentru că sunt de părere că un film în care se vorbește chiar și despre un mic moment din viața ei e musai de văzut.

Grace de Monaco nu e tocmai un film biografic, pentru că nu urmărește un anumit episod din viața prințesei, ci se concentrează mai degrabă pe decizia pe care aceasta trebuie să o ia: cariera sau familia? La câțiva ani de la căsătoria cu Rainier, Alfred Hitchcock îi propune actriței, deja retrasă din lumina reflectoarelor, să joace în noul lui film. Conflictele politice și nemulțumirile constante ale soțului o împiedică pe Grace să trăiască așa cum și-ar dori, motiv pentru care se simte tot mai înstrăinată de propria ei persoană și poartă o luptă interioară devastatoare pentru a reuși să-și echilibreze viața.

Diana (2013)

Diana a fost o mare încântare. Am zâmbit aproape pe tot parcursul filmului, cu zâmbetul ăla tâmp de-l au îndrăgostiții pe față. Naomi Watts reușește o interpretare mai mult decât convingătoare a prințesei inimilor, iar ultimii doi ani din viața ei sunt cât se poate de fidel redați – călătorii, evenimente, interviuri, ținute, indiscrețiile cu Dodi Al Fayed, etc. Mi-a creat în permanență iluzia că asist la viața prințesei, nu că privesc un film. Desigur, povestea este romanțată, subiectul central reprezentându-l relația dintre Lady Di și Hasnat Khan, relație pe care cei doi au încercat să o țină departe de ochii lumii și despre care nu se știu prea multe decât în măsura în care prietenii prințesei au comis oarecare indiscreții după moartea ei.

Trist este că filmul nu s-a bucurat de prea multe cronici pozitive, cel mai probabil pentru că tratează un subiect încă sensibil și aduce pe sticlă o Diana mai puțin serafică. Eu însă, m-am bucurat de Diana asta vie și imperfectă care își dă aripile jos când intră în apartamentul bărbatului iubit, m-am bucurat de dialogurile îndrăgostiților și cum spuneam am zâmbit mult și tâmp.

My week with Marilyn (2011)

Pam-pam, am ajuns și la preferatul meu din lista. My week with Marilyn surprinde, după cum spune și titlul, o săptămână din viața lui Monroe. Acțiunea se petrece în vara lui 1957 când vedeta călătorește la Londra pentru a lucra alături de Lawrence Olivier. Episodul îmi era cunoscut din cartea lui Jerome Charyn, unde este menționat în treacăt și Colin Clark, personajul central al filmului, interpretat de Eddie Redmayne .

My week with Marilyn este un film despre cum să faci un film – The Prince and the Showgirl – atunci când, pe platourile de filmare, se întâlnesc o vedetă care vrea să devină o mare actriță și un mare actor care vrea să devină o mare vedetă, ea cu anxietatea ei, el cu narcisismul lui exacerbat.

Michelle Williams a reușit ceva ce n-aș fi crezut niciodată că va reuși o actriță, oricât de bine pregătită și de carismatică ar fi ea, a reușit să interpreteze o Marilyn cât se poate de autentică, o Marilyn fragilă și totodată puternică, o Marilyn anxioasă și în același timp răpitoare, o Marilyn care trece suprinzător de repede de la o stare la alta, o Marilyn făcută, întocmai ca cea adevărată, dintr-o mulțime de contraste. Combinația atac de panică + sex-appeal a fost cât se poate de yammy. Recunosc, totuși, că am început filmul fiind oarecum sceptică și că am avut nevoie de câteva minute de acomodare. Fizic vorbind, nu găsesc nicio asemănare între Michelle și Marilyn, dar asta nu m-a împiedicat ca pe parcurs să ajung să trăiesc senzația că dinaintea mea se află adevărata Monroe care, deși nu știa, era deja o mare actriță, atât de mare încât putea să pună în umbră chiar și un titan ca Olivier.

Coco avant Chanel (2009)

Deși părerile sunt împărțite când vine vorba de Coco avant Chanel, pe mine filmul a reușit să mă cucerească prin culorile lui – costume, decoruri, peisaje – prin replici și prin șarmul lui Audrey Tautou. N-am înțeles prea bine de ce anumite persoane se așteptau să fie un film despre industria modei, având în vedere că titlul sugerează cât se poate de clar că povestea este despre începuturile Gabriellei Bonheur, despre vremurile în care era Coco, ci nu despre cele în care devine renumita creatoare a Casei Chanel.

După moartea mamei, Gabrielle şi sora ei sunt abandonate într-un orfelinat de tatăl lor. Ani mai târziu, cele două se văd nevoite să-şi câştige existenţa confecţionând costume pentru actori şi cântând într-o cafenea de provincie frecventată de soldaţi. Aici, în urma numărului artistic prezentat noapte de noapte, Gabrielle primeşte porecla Coco şi îl cunoaşte pe Etienne Balsan a cărui protejată devine, reuşind astfel să îşi facă intrarea în înalta societate franceză. Odată ajunsă aici, Coco îl întâlnește și pe Boy Capel, un prieten al amantului ei, de care se îndrăgosteşte nebunește şi care îi încurajează talentul de designer.

Frida (2002)

Auzisem vag de Frida Khalo atunci când am dat peste filmul ăsta. Știam cine e, dar nu știam nimic despre viața ei. La început m-a atras culoarea, m-a atras Mexicul, m-a atras ideea de Salma într-o variantă mai manly. Nu bănuiam însă în ce poveste complexă urma să pătrund și treaba asta a făcut experiența cu atât mai interesantă. Personalitatea Fridei era explozivă, existența ei, deși scurtă, nemaipomenit de intensă, de vie, de latină.

Filmul lui Julie Taymor surprinde viața artistei din adolescență și până pe patul de moarte – accidentul de autobuz, perioada dificilă a recuperării, direcția Fridei în artă, boema mexicană, căsătoria cu Diego Rivera care îi va deveni mentor, călătoria în New York, amantlâcurile celor doi soți, printre care și controversata aventură a Fridei cu Leon Trotsky, despărțirea, Parisul, agravarea problemelor de sănătate și cea de-a doua căsătorie cu mult iubitul ei Diego. Pe scurt, Frida spune o poveste plină de nonconformism despre viața unei artiste care a sfidat prejudecățile și a revoluționat arta, politica și iubirea.

Ați văzut filmele? Dacă nu, e musai să o faceți! Dacă da, aștept comentariile voastre, hai să povestim!

XOXO