Triunghiul amoros în Two lovers (2008)

Filmul este o adaptare după nuvela Nopți albe de Dostoievski. După despărțirea traumatizantă de femeia cu care urma să se căsătorească și după o tentativă de suicid, Leonard (Joaquin Phoenix), un tânăr cu tendințe bipolare, se mută în casa părinților, un apartament din Brooklyn, unde cunoaște două femei – Michelle, vecina sexy, cu o aură enigmatică, interpretată de Gwyneth Paltrow și Sandra (Vinessa Show), fata cuminte, cu probleme de încredere în sine, a unui om de afaceri care este pe cale să cumpere curățătoria părinților lui Leonard.

Avem, așadar, un triunghi amoros, în care Leonard o vrea pe Michelle, iar Sandra pe Leonard. Fiecare din ei caută ceva, fiecare încearcă să umple un gol și se folosește de celălalt pentru asta.

Two lovers nu este un film comercial și pentru mulți ar putea să pară plictisitor. Dar dacă poți vedea dincolo de scenariul fără pompoane și luminițe colorate, dacă ai capacitatea să te afunzi în drama protagoniștilor, e imposibil să nu trăiești alături de ei pe parcursul celor aproape două ore.

Ce mi se pare trist la filmul ăsta e tocmai faptul că e atât de realist și atât de actual, că te poți regăsi în el cu ușurință având în vedere că dragostea se trăiește adesea sub formă de obsesie ori de atașament. Mărturisirea pe care Michelle i-o face lui Leonard cum că este un bărbat minunat și că dacă n-ar fi existat amantul ei, atunci l-ar fi iubit pe el, sună atât de clasic și atât de potrivit pentru orice epocă și e o chestie pe care fie am spus-o, fie am auzit-o fiecare dintre noi măcar o dată în viață.

Tentatia în Last Night (2010)

De când mă știu filmele independente m-au prins bine de tot și Last Night nu face excepție fiind preferatul meu din lista asta. Joanna (Keira Knightley) și Michael (Sam Worthigton) doi tineri căsătoriți se văd puși în situația de a lupta cu ei înșiși și cu ispitele atunci când el pleacă într-o deplasare cu o colegă de serviciu (Eva Mendes), iar ea rămâne acasă dând, din pură întâmplare, peste un fost iubit (Guillaume Canet).

Mi-a plăcut în primul rând tensiunea pe care actorii au reușit să o creeze – acel du-te vino în care nu mai știam dacă se va lăsa cu călcat pe bec sau nu – și mi s-a părut de asemenea grozav de bine redată diferența dintre cele două sexe, felul în care bărbații și femeile trădează, comparația dintre cele două tipuri de infidelitate, cea emoțională și cea fizică. Dialoguri istețe, chimie între actori, situații în care cred că fiecare dintre noi se poate regăsi și multă emoție, emoție din aia cu tăieri de respirație, în mare parte și din cauză de Guillaume Canet, cam asta e linia pe care merge Last Night și mie mi-a plăcut grozav de mult.

La bine și la rău în Love and other drugs (2010)

Comparat de unii cu Sweet November, cu deosebirea că accentul cade pe comedie, ci nu pe drama, Love and other drugs prezintă povestea de dragoste dintre Maggie (Anne Hathaway), o tânără cu Parkinson în primul stadiu de evoluție, inteligentă, nonconformistă, dependentă de medicamente și Jamie (Jake Gyllenhaal), un playboy care își ia un job ca agent de vânzări în industria farmaceutică și care trăiește de azi pe mâine cu toată neseriozitatea din dotare.

Avem, așadar, una bucată bărbat ambițios și una bucată artistă rebelă, multe pastile, mult sex, tâțe și părți dorsale cât cuprinde. Cu alte cuvinte ceva foarte american, cu nuduri, replici șmecheroase și mult romantism.

Ce mi-a plăcut cel mai mult? Cu siguranță apartamentul boem și ideea că toți avem nevoie de ajutor și că nu trebuie să ne înecăm în propria noastră dramă până în punctul în care ajungem să ne închidem în fața celorlalți și respingem iubirea pe care aceștia vor să ne-o ofere.

Pentru totdeauna în One day (2011)

Un film romanticos, regizat de Lone Scherfig (An Education), simpatic, dar construit, din păcate, pe o serie de clișee. Cu alte cuvinte, nu m-a rupt în două, dar m-a sensibilizat totuși, căci a avut capacitatea să acceseze emoții. Asta nu înseamnă că o să mă abțin de la a spune că scenariștii au păcătuit când a venit vorba de dozaj. Filmul chiar nu avea nevoie să se adape din toate șabloanele rupătoare de inimi ca să fie reușit.

Em (Anne Hathaway) și Dex (Jim Sturgess) interacționează pentru prima dată pe 15 iulie 1988 în ziua absolvirii colegiului și ajung să lege o prietenie care va dura o viață. Ea este o fată de condiție modestă care visează să ajungă scriitoare, în timp ce el este un playboy și un băiat de bani gata ce refuză să se maturizeze. De-a lungul anilor îi vom vedea cum trec prin transformări și cum își trăiesc relația prin intermediul mai multor zile de 15 iulie, oscilând între prietenie și iubire.

Platonică în Last love (2013)

Am văzut filmul ăsta când apăruse recent și, mai mult decât desfășurarea acțiunii, reușesc astăzi să-mi amintesc emoția pe care am simțit-o când l-am privit. Dacă ar fi să aleg un cuvânt pentru Last love aș alege Duioșie.

Un văduv pensionar, profesor de filozofie, întâlnește în drumul său o tânără pariziancă, profesoară de dansuri, și viața lui singuratică capătă din nou sens. El îi amintește ei de tatăl pierdut, ea lui de soția decedată în urmă cu trei ani, două luni și 11 zile.

E o poveste de dragoste, dar e o altfel de dragoste decât cea cu care suntem noi tinerii obișnuiți, o dragoste mult mai profundă și mult mai plină de semnificații care mie mi-a ajuns tare de tot la inimă. E de asemenea și o poveste de viață, o poveste despre oameni, cu regrete și dorințe, o poveste de familie, o poveste despre cum își văd copiii părinții, o poveste despre prăpastia dintre generații.

Clémence Poésy este încântătoare cum îi e felul, Michael Caine interpretează ca la carte, iar Parisul te fură complet, începând de la apartamentul domnului Morgan până la fiecare străduță.

”Practic nu iubești viața, iubești anumite locuri, animale, oameni, amintiri, mâncare, literatură, muzică. Și uneori întâlnești pe cineva care are nevoie de toată dragostea pe care o ai de oferit și dacă pierzi acea persoană ai impresia că toate celelalte lucruri se vor opri și ele în loc, dar toate celelalte lucruri merg pur și simplu mai departe.”

Bad timing în Love, Rosie (2014)

E genul de film care mi-a ieșit în cale pe nepusă masă, într-un moment în care mi-ar fi fost imposibil să nu mă afund în povestea protagoniștilor. Era într-o seară, iarna, iar eu simțeam nevoia de High Hopes de la Kodaline. Am dat o căutare pe youtube și în lista s-a întâmplat să-mi apară un clip cu scene din Love, Rosie. I-am acordat câteva minute, din pură curiozitate, și am simțit că mă lovește ceva în moalele capului. Când melodia s-a terminat, deja pornisem filmul și asistam la proasta sincroznizare dintre Alex și Rosie, doi proști îndrăgostiți care se știu de când aveau 5 ani și se iubesc atât de profund încât nu mai înțeleg nici ei în ce fel se iubesc. La terminarea liceului o situație neașteptată îi face să se despartă. Alex pleacă în Americă, în timp ce Rosie rămâne în urmă, iar relația lor se transformă într-o combinație de distanță și dor.

Culmea, cu toate că Love, Rosie e o comedioară în care nu s-a investit la nivel de One day, mi-a plăcut de departe mai mult. Poate unde mi s-a părut că e mai plină de viață, poate unde a fost mai simplă și mai puțin siropoasă sau poate unde am văzut-o într-un moment în care oscilam între dragoste și prietenie, nu știu exact care i-a fost magia, dar știu că magie a avut fix câtă avea nevoie sufletul meu în acel moment.

La prima vedere în Before we go (2014)

Un alt film independent cât se poate de reușit și care mie mi-a plăcut aproape la fel de tare ca Last Night. O femeie (Brook) pierde ultimul tren spre Boston după ce a fost jefuită într-un bar. Un muzician (Nick), venit în oraș (New York) pentru o audiție, cântă în gară în încercarea de a-și face curaj să meargă la petrecerea unor prieteni unde știe că ar putea să dea peste fosta lui iubită. Când Brook își scapă telefonul în gară, în goana de a prinde ultimul tren, Nick îl culege de pe jos și i-l înapoiază. De aici, de la o situația aparent banală, începe totul: un tur nocturn prin oraș, conversații amuzante și profunde în același timp, secrete, încurcături, jocuri și magie.

Până într-un punct, pentru că doi străini cutreierau împreună un oraș care nu le era casă, filmul mi-a amintit de Before Sunrise, dar m-am desprins repede de ideea asta, căci emoțiile pe care mi le-a transmis au fost cu totul altele. Și la emoțiile astea și la scenele de un naiv încântător s-a adăugat și o coloană sonoră total pe gustul meu. Greu de exprimat în cuvinte cum m-am simțit când Song for Zula a prins să se audă pe fundal *topeală pură și absolută*.

Ați văzut filmele? V-au plăcut? Ce alte filme de acest gen recomandați?

XOXO