Made in Italy a apărut pe la sfârșitul lui ianuarie, dar a ajuns sub ochii mei abia de curând. E un film pe care publicul italian nu l-a apreciat, zic eu, la justa lui valoare (cel puțin din câte am citit pe net), dar care mie mi-a mers atât de tare la suflet că mă găsesc acum dedicându-i un întreg articol, chestie pe care nu am mai făcut-o cu niciun alt film înainte.
Zice-se prin comentarii că a fost plictisitor, că a fost deprimant, că prea a fost despre politică. Eu aș zice însă că, mai mult decât deprimant, a fost realist, c-a fost de artă, nu plictisitor, și că a avut politică atât cât face politica parte din viața de zi cu zi o omului neimportant, că despre omul neimportant e vorba, ci nu despre ăla ediție limitată, scăldat în aburii cool din globul de cristal în care s-a ascuns.
Filmul a cărui poveste s-a născut dintr-un album muzical, semnat de același Ligabue, urmărește viața lui Riko, un tip trecut de prima tinerețe, care lucrează într-o fabrică de mezeluri unde se fac tot mai des concedieri. Riko s-a căsătorit de foarte tânăr cu Sara și au împreună un băiat care se pregătește să meargă la facultate, fiind primul membru al familiei cu posibilitatea la studii universitare. Deși viața lui este plină de frustrări, iar soția pare că ar avea o aventură extraconjugală, Riko se agață de micile plăceri ale vieții, de serile de vineri, de ieșirile cu prietenii și de escapadele amoroase cu colegele de muncă. Când lucrurile în care crede încep să se destrame sub ochii lui, Riko alunecă într-o stare de depresie cruntă.
Scenariul poate părea banal, poate părea sumbru, poate părea fumat și, totuși, nu e deloc așa. Filmul e profund, dar asta nu-l împiedică să alunece ușor, fără să te facă să constați trecerea timpului. Vine la pachet cu o mulțime de noduri în gât, dar vine în același timp și cu o mulțime de zâmbete și întrebări la care te grăbești să-ți dai răspuns.
Cum ai ajuns aici? Ce faci aici?
Ce faci când nu mai poți? Mai poți puțin.
Ce vrei cu adevărat? Ce îți dorești de la viață?
Ce faci când totul se surpă sub privirile tale? O iei de la început, oriunde, oricum.
În timp ce priveam, scenă după scenă, m-am gândit la tata și mi-a fost mai drag ca oricând. Am avut sentimentul că nu m-am deranjat niciodată să aflu ce e în sufletul lui, că nu mi s-a părut de datoria mea să-l încurajez în vreun fel. Mi-am dat seama că e tată, dar e și om, e și bărbat, e și fiu al cuiva, există și altfel decât ca părinte al meu, se străduiește și poate că suferă fără ca eu să o știu, în timp ce eu pretind, și judec, și sunt fiică, și merit ce e mai bun.
Pe lângă toate astea, filmul a fost un deliciu vizual. Ligabue a știut să pună în valoare la bella Italia. Locații dumnezeiești, cadre magice, replici cu suflet, coloană sonoră plăcută.
E cu viață, din viață, despre viață, Made in Italy. În mai puțin de două ore te face să realizezi că depresia e genul de boală care provoacă distrugeri în masă, la nivel de familie, nu doar de persoană, realizezi că relațiile se uzează în ciuda iubirii pe care și-o poartă partenerii, că e nevoie de mult mai mult decât atât ca să salvezi o căsnicie, realizezi că prietenii greșesc, că oamenii greșesc, dar că toți merităm o a doua șansă și că de multe ori de șansa pe care o dăm altora depinde chiar fericirea noastră. Realizezi atât de multe și te îmbogățește atât de mult un film ca ăsta încât nu mă pot împiedica să nu-l recomand. Există la un moment dat o scenă, undeva pe la jumătatea lui, sau chiar mai înainte, în care un grup de protestatari este oprit de forțele de ordine și împiedicat să ajungă acolo unde are loc protestul. Pe fondul celor ce se întâmplă în România, în ultima vreme, scena mi s-a părut de super actualitate și a avut asupra mea un mare impact.
Mi-a plăcut viziunea lui Ligabue pe care l-am descoperit abia acum, deși se află la al treilea film, am rezonat cu el, mi-a plăcut naționalismul lui deloc extremist și deschiderea spre alte popoare și alte culturi exprimată simplu și fără tam-tam, mi-a plăcut ideea că poți merge oriunde, poți să o iei de la capăt oriunde, dar că nicăieri nu e ca acasă și că oricât de rău ar fi în țara ta și oricât de bine ți-ar fi departe, tot există în tine dorința să revii în locul din care te tragi.
Made in Italy nu e un film tocmai comod și aduce în discuție subiecte sensibile, ăsta-i motivul pentru care cred că nu a fost atât de gustat de public. Totuși s-a bucurat de reacții pozitive în rândul criticilor și a luat ceva premii chestie care mă bucură mult. Închei prin a spune că nu e un film pentru toți și că dacă vrei să petreci o seară relaxantă nu-i cazul să te aventurezi în viața lui Riko. Sunt prea multe emoții acolo, prea multe frustrări, revoltă, disperare, dar și prieteni, și muzică, și pasiune, și speranță.
Lasă un răspuns