Sinceră să fiu când m-am trezit eram în pană de idei. M-a salvat ieșirea cu o prietenă și un delicios cappuccino italian – așa muze să tot aibă omul! Și pentru că mie cam tot ce e italian îmi place mult, am zis să rămân și cu recomandările tot în sfera asta. Hai să vezi!
Carte: Frantumaglia – Elena Ferrante
Frantumaglia este o carte de non-ficțiune, s-ar putea spune autobiografică, în care Elena Ferrante răspunde la multe dintre întrebările cititorilor ei. De pildă, explică de ce a luat decizia de a sta deoparte și de a-și lăsa cărțile să-și trăiască singure propriile vieți. Totodată Ferrante descrie reacțiile și dilemele pe care le are atunci când romanele sale sunt ecranizate. Vorbește despre provocarea de a găsi răspunsuri concise la interviuri, explică bucuriile și chinurile scrisului, strădania de a crea o poveste doar ca să descopere că acea poveste nu e îndeajuns de bună.
Am răsfoit Frantumaglia încă de la apariție, dar mi-a luat un an de zile să finalizez lectura. Asta nu s-a întâmplat pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci pentru că fiind o non-ficțiune mi s-a părut mai potrivit s-o savurez cu porția. Cartea este de fapt o serie de scrisori pe care Ferrante și le-a trimis de-a lungul timpului cu diverși colaboratori și înfățișează o femeie cinică uneori, ironică, pedantă, dar și o scriitoare grozavă, cu un stil fascinant. La finalul lecturii m-am convins că Elena Ferrante e genul de om și scriitor care trezește pasiuni puternice: fie o iubești, fie o urăști, indiferent că te raportezi la ea din punct de vedere personal sau literar.
Muzică: Nel blu, dipinto di blu – Il Volo
Piesa este un cover după Volare – Domenico Modugno, o melodie pe care nu o știam, dar de care am aflat cu ani în urma când eram la cinema la unul din filmele lui Woody Allen – To Rome with Love – și care m-a îndrăgostit pe loc. De curând am găsit și varianta Il Volo, are ritm și zâmbete. Poate vă place.
”Penso che un sogno così non ritorni mai più
Mi dipingevo le mani e la faccia di blu
Poi d’improvviso venivo dal vento rapito
E incominciavo a volare nel cielo infinito”…
Film: Malena (2000)
Malena este cea mai frumoasă femeie din Castelcuto, un sătuc sicilian oarecare. Ea a venit să locuiască alături de tatăl ei după ce soțul i-a plecat pe front. Fiecare mișcare a Malenei este privită cu ochi pofticioși de bărbații din sat și cu invidie de femei. O armată de puștani pe biciclete o urmărește și o atacă în plimbările ei cu cuvinte obsecene. Printre băieți este și Renato Amoroso, un puști cu o imaginație bogată, îndrăgostit de cinema și obsedat de tânăra femeie. Renato devine umbra Malenei și, inspirat de filmele pe care le vede, ajunge să tranforme chiar și cele mai banale gesturi și momente din viața femeii în povești cu conotații erotice.
De pe margine Renato asistă la evenimentele care iau o întorsătură tragică în viața femeii – rămâne văduvă și devine o victimă a locuitorilor satului care nu își mai pot controla sentimentele: dorință, invidie, gelozie și furie, iar în final hotărăște să-și asume responsabilitatea și o ajută pe Malena într-o manieră complet neașteptată.
Malena e genul de film care te trece prin o mie de stări – când zâmbești, când meditezi, când te revolți, când îți reții un hohot de râs, când ai nod în gât, când te cutremuri de atâta frumusețe. Peisajele sunt răvășitoare, Bellucci este răvășitoare, povestea – cu puternice accente moralizatoare, dincolo de erotism, inocență, umor – este răvășitoare și perfectă dacă ai chef să te plimbi puțin pe faleză în compania Monicăi Bellucci și să asiști la nașterea primei iubiri platonice din viața unui adolescent și la drama unei femei care e ținta unui bulgăre de sentimente meschine pentru simplul fapt că s-a născut frumoasă.
Enjoy!
Lasă un răspuns