N-am vrut să fac recenzia cărții înainte să apuc să văd filmul, cu atât mai mult cu cât mi-am exprimat deja pe instagram părerile la cald. Acum, însă, după ce-am dat ochii și cu povestea de pe sticlă, a venit momentul să scriu mai pe larg despre romanul Paulei Hawkins.

”Ea este fata din tren.

Tu nu o cunoști.

Dar ea te cunoaște.”

Rachel ia în fiecare dimineață același tren care așteaptă la același semnal defect. De la geam, ea urmărește activitățile unui cuplu ce locuiește la casa cu numărul 15 de lângă calea ferată. I-a botezat Jess și Jason și viața lor i se pare perfectă. Ei au tot ce își dorește ea mai mult. Ar vrea să fie în locul lor până când, într-o zi, vede ceva ce o șochează. Începând de acolo totul se schimbă, iar Rachel se trezește prinsă în viața celor pe care îi privea de la distanță.

Cartea este scrisă din perspectiva a trei femei – Protagonista (Rachel), victima (Megan) și rivala în dragoste a protagonistei (Anna). Prima este o alcoolică notorie care își trăiește viața printre lacune, nereușind niciodată să-și amintească ce a făcut când era beată. A doua, mărturisesc că la început am avut tendința să o cred bipolară, dar s-a dovedit că era pur și simplu o femeie nematurizată, rămasă în faza adolescenței atunci când își pierde fratele în urma unui accident. Iar cea de a treia este amanta devenită soție și mamă, după ce, în urmă cu doi ani, i-a luat lui Rachel soțul.

Povestea, thriller psihologic, nu e prea dificil de anticipat, în ciuda răsturnărilor de situație, dar are meritul că știe să țină cititorul în priză. E scrisă fără brizbrizuri, e dinamică și ușor de citit. Fata din tren e în același timp și un roman catchy, genul ăla de roman pe care nu prea poți să-l lași din mână. Ai, n-ai, timp, îți faci. Așadar, în mai puțin de o săptămână, l-am finalizat, fără să rămân însă cu gura căscată. Finalul a fost destul de dezamăgitor, în sensul ca a fost prea bombastic, prea telenovelos, ca să zic așa.

M-am bucurat însă de lectura asta pentru că a venit într-un moment în care nu căutam ceva de-o calitate nemaipomenită, ci mai degrabă o carte care să se țină scai de mine. Și-a îndeplinit, așadar, misiunea. M-a ținut în alertă, relaxându-mă totodată, iar treaba asta recunosc că mi-a plăcut mult.

Filmul, pe de altă parte, mi s-a părut extrem de slăbuț. Prietena care mi-a recomandat cartea mi-a spus că e puțin diferit de roman, dar mie mi s-a părut că redă cât se poate de bine scenariul inițial – cu foarte mici excepții, desigur.

Ce vreau, însă, să punctez e faptul că am simțit că am pierdut aiurea aproape două ore din viață. Filmul aduce un deserviciu cărții în sensul că, urmărindu-l, îți dai seama de calitatea îndoielnică pe care scenariul a avut-o de la bun început.

Cu alte cuvinte, povestea de pe sticlă nu e capabilă să redea nicio fărâmă din sentimentul pe care ți-l transmite povestea de pe hârtie. Personajele sunt plate, nesărate și netrăite de actori, și tot ce-i rămâne privitorului e o înșiruire de evenimente banale și cam trase de păr.

Și ca să închei, o să vă spun că, în ciuda celor scrise mai sus, chestii poate nu tocmai măgulitoare, cartea mi-a plăcut și o recomand, așa cum recomand să nu vă pierdeți timpul cu filmul. În ce mă privește știu sigur că nu va trece mult până voi pune mâna și pe cel de al doilea roman al Paulei Hawkins. Poate din curiozitate, căci am înțeles că În ape adânci e scrisă din perspectiva a 11 personaje, chestie care mi se pare, pe cât de absurdă, pe atât de demnă de luat în seamă, poate din dorința de a mă bucura din nou de o lectură antrenantă și relaxantă în același timp sau poate pentru că e interesant să mai citești din când în când și câte un bestseller internațional, sărind, desigur, peste ecranizări în cazul în care există așa ceva.