Gustul sâmburilor de măr – Katharina Hagena

Iniţial am deschis cartea asta undeva prin ianuarie, dar n-am reuşit să trec de primul capitol. Nu, nu pentru ca ar fi fost greu de citit, din contră. De vină au fost albul obsesiv al iernii şi ciocolata aburindă pe care am băut-o printre pagini. Aşadar am lăsat cartea din mână şi am deschis o alta.  Sunt genul de om care nu ştie să facă lectură decât din plăcere, altfel nu intră, nu mă bucură şi dacă nu mă bucură ce sens are să citesc. Desigur citesc şi cărţi care îmi trezesc furie, melancolie ori tot soiul de sentimente şi senzaţii, dar tot cu bucurie le citesc, căci sunt cărţi alese de mine, pentru că vreau nu pentru că trebuie.

La momentul acela însă n-am realizat care mi-era nemulţumirea cu cartea Katharinei Hagena. Nu ştiam că trebuie să vină primăvara, că trebuie să înflorească zarzării, că trebuie să-mi gângăvească, dimineaţă de dimineaţă, porumbelul ascuns în podul casei, n-am ştiut că e nevoie ca cerul să fie albastru oglindă, că trebuie să simt parfum de flori şi că cel mai bine se deapănă filele când stai trântită pe iarbă. Am priceput toate astea abia în plin proces, atunci când am reluat cartea. Să trăiesc alături de Iris mi s-a părut dintr-o dată atât de simplu şi atât de firesc că îmi vine să zâmbesc. Să mă aşez pe scările din curte cu cartea în mână, să muşc cu poftă dintr-un măr, să mă lungesc comod sub soarele timid, toate astea le-am făcut împreună cu ea pe parcursul celor 248 de pagini magice. Scriitura fină a autoarei şi primăvara m-au făcut să intru în atmosferă şi chiar să retrăiesc fiorii unei prime îndrăgostiri.

„Cotiturile destinului, inclusiv în cazul familiei noastre, au fost întotdeauna marcate de o cădere. Şi de un măr.”

Pe scurt romanul spune aşa: La moartea bunicii ei Bertha, Iris , mama ei şi cele două mătuşi se întorc la conacul vechi din nordul Germaniei pentru citirea testamentului. Iris, bibliotecară la Freiburg şi colecţionară de cuvinte, moşteneşte casa bunicilor în care obişnuia să îşi petreacă vacanţele de vară, dar nu intenţionează să o păstreze până când, una câte una, amintirile ei se trezesc la viaţă, readucând-o faţă în faţă cu trecutul şi cu un prieten uitat ce se strecoară în prezentul ei.

“Cititul e precum colecţionatul, iar colecţionatul e la fel ca păstratul, iar păstratul e la fel ca amintitul, iar amintitul e ca atunci când nu ştii exact, iar când nu ştii exact e ca atunci când ai uitat, iar uitatul e ca atunci când cazi, iar cu căderile trebuie să se termine odată pentru totdeauna.”

Ei bine, Gustul sâmburilor de măr este de fapt aventura interioară a protagonistei, este  un puzzle confecţionat din mici secrete ce duc la descoperirea poveştii de viaţă a trei generaţii de femei, o poveste despre amintire şi uitare.

“Uitarea e un ocean care înconjoară insulele amintirii.” “Cine uită timpul, nu mai îmbătrâneşte. Uitarea învinge timpul, duşmanul memoriei, căci timpul vindecă toate rănile doar pentru că se aliează cu uitarea.”

Pentru mine cartea asta a fost ca un cufăr doldora cu amintiri, iar cufărul ăsta, cu sentimente vechi şi bucăţi de memorie ştearsă, a fost plin de cutiuţe cu enigme aromate şi scame de adevăruri, populat într-o manieră dulce de bănuieli, îndoieli, iubiri, coacăze şi mere,  şi a avut miros de peltea. Yamyam!